Pământ bolnav

Nu dorm când petrec nopțile negre,

Ci mestec nervi de crude voi,

Căci grelele bătăi din inima ce vede

M-apasă crâncen dând vina pe noi.

Frig și tremur mă cuprind în oase

Și muguri de suflete cobor în somn.

Cântând colindul morții-n case,

Cu mine în preajmă codrii nu dorm.

Se lasă iadul în nopți de toamnă,

Cu ciumă de tristări în spirite

Și plâng și mor cai dând din coamă,

Pământu-i un culoar de țipete.

Iar eu mă plimb în umbră de cărunți.

Barbari și triști, să dorm nu mă lasă.

Călăi sunt brazii nalți din aștrii munți,

Ce vieți de om în pivniță îndeasă.

Mierea frunzelor

Tomnatic cer plin de ardoare,
Cioplește amintiri furate.
Inima vrea ca să zboare,
Nostalgică în plină noapte.

Clop din mierea frunzelor,
Peste cap de lut s-așază,
Umple calea codrilor
Și peste pământ veghează.

Ochi de vulpe singuratici,
Cadaverici îmbrăcați,
De oroare roșiatici,
Peste clop calcă-ncruntați.

Un palton de frig și brumă
Peste cordul cald eu pun,
Ador imagnea străbună
Și din rău doar vise-adun

De la nori până la iarbă

Cer, pământ, apă şi foc,

Peste toate sunt stăpân,

Dar ele-n capul meu adorm

Când rage nucul cel bătrân.

Şi zeci de inimi despuiate

În plăceri se adâncesc.

Mori de vânt cad aburite,

Lorzii săbii-ş făuresc.

Clopote bat la castel,

Sunând a război cu sânge.

Totul e negru mister,

O fetiță mică plânge.

Paie de argint verzui,

Cad sub secerea de săbii,

Luciul apei de la ploi,

Dă foc multelor corăbii

Lupi și miei pace voiesc.

De la nori până la iarbă,

Frunzele nu ruginesc,

Ele mor în crunta zarvă.

Tunete și lună plină,

Peste dealuri mistuiesc,

Caii negri cei sălbatici,

Jos în codrii tropotesc.

Un cosaș sărind pe fân,

Prins e de puiul de om.

Hrană peștilor să fie,

Să mănânce ca un domn.

Munți de stele agățate,

Stau sub zorii curentați,

Peste tot e-acuma noapte,

Peste toți cei din Carpați.