Ultima strigare

Îmi arde între gene,

Un foc de rece somn,

Iar mâinile-mi uscate

Negrite parc-adorm.

Se lasă peste seară, 

Un răget necurpins,

Căci luna își coboară

Grei nori de la apus.

Brăzdată mi-e și fruntea,

De suferinde gânduri

Și plopii cu-a lor umbră

Îmi sunt brazde la pluguri.

Își clatină din frunze,

Încet până pe-obraz

Căci dând de-o dalbă apă,

Rămân fără răgaz.

Subită cade ploaia

Pe fața-mi 'tunecată,

Iar vântu-mi mână părul

Spre mintea încuiată.

Buzele-mi cărnoase

Încep să sângereze,

De dorul de săruturi

Și vorbele burgheze.

Pe umerii de lemn

S-așază un nocturn,

E ultima strigare

În lumea ce-o confrunt.

Chip pleșuv

Și plânge o vioară,
Pe zidul ca de os.
O moarte mă cuprinde
Și toul e noros.

Pătrunde pe sub piele,
Un firg de zile reci,
În ochi se uscă lacmini,
Pe cruce cresc ciuperci.

Cenușa din sicrie
S-avântă peste dealuri,
Iar florile de piatră
Se sparg în roșii valuri.

Un chip pleșuv și nisns
Privește în pustie,
De mână mă cuprinde
Ca să mă ia-n vecie.

Nocturna lui umbrire
Mă calcă pe suflare
Și ochii imi despică,
Făcând pași pe cărare.

Se degradeaza drumul
Sub pașii de strigoi,
Iar inima se-oprește
Plutind parcă-n noroi.

Sunt eu plecat în lume
Și soarele-a apus.
Sunt gol în miezul iernii
Și mort ca un supus.