Curcubeul morții

Celest văzduh înfumurat.
Un sloi de gheață se abate,
O nebunie plânge sumbră.
Un arbore într-o grădină.
Un soare negru fără umbră.

Un corb cu ochii de cărbune,
Negura cu el aduce.
Morții nuci din curți apuse,
Dezbracați de haina sfântă,
Alungați spre porți închise.

Pene negre cad ușor,
Se amestecă cu frunze,
Culori sumbre și aprinse
Aduc a curcubeu de moarte
Mirosul lumânării stinse...

De ce trăim?

E noapte și norii mă cuprind
Și mă înteb de ce trăim?
Un simplu om și-o simplă viață
Și mă  întreb de ce murim?

Negura nedumeriri, un mister.
Un orb pășind pe cioburi arse.
Un surd cântând o tristă notă.
Un fum căzut pe-a mele oase.

Creat cu țelul de-a percepe
Durerea să o simt că fuge,
Tristețea să devore mintea,
Inima începe-a plânge

Creat cu țelul de-a fi liber,
Încătușat cu negre gânduri,
Trăiesc și mă sufoc în lanțuri.
Mai liniște e între scânduri.

Creez un orizont de lacrimi
Și mă întreb, de ce trăim?
Contez pe-a sufletului aripi
Și mă întreb, de ce murim?

Crinii negrii

Cercul morții se învârte,
Crinii negrii se zdrobesc
Carii rod sicriul putred,
Încă nu pot să zâmbesc.

Fulger crâncen se coboară,
Aducând fiorii reci.
Munții, doliu păduresc.
Un mormânt, un loc de veci.

Dar liniștea nu e sătulă,
Renegat mă simt în lume
Urlete și sumbre glasuri,
Cântă morții ca la strune.

Și vine vuiet de pe creste,
Frig și ploaie aducând,
Graiul morții se opreste,
Cimitirul înghețând.

Poți tu vântul să oprești?
Gheața dură să se scurgă,
Sângele să mi-l conduci,
Inima să bată surdă.

Ochii să deschid acum,
Ceața neagră să mă ia,
Note nalte să audă,
De la mine pentru ea.

Incapabili de cuvinte.

Auzi în zări, cântând cu jale, muntele și brazii lui?

Auzi cum vântul urlă aspru mișcând geana ochiului?

Sunt zile care vor să spună vorbele cele de foc,

Sunt nopți ce tac și nu cuvântă, moarte aducând pe loc.

Pământul nu mai e pământ, viața cuge ca și lacrimi.

Trăim în paralele timpuri, trăim ca pietrele în veacuri.

Iubirea nu mai e iubire, ura duce la morminte,

Suntem morți vânați de vii, incapabili de cuvinte.

Visez

Blând visez cu ochi-n stele,
Blând te văd venind agale,
Aducând flori albăstrele,
Aruncând iubire-n cale.

 Stau alene și îngân,
Pașii tăi căzănd ritmat.
Inima-mi bate-n suspin,
Te simt acum, adevărat.

Și umbra ta fină aproape,
Calcă pielea-mi încordată
Cânți cântări ca niște șoapte,
Cânți și lin cand dintr-o dată.

Sufletul îmi e de foc,
Deavolul nu-l mai cuprinde.
Visul meu devine joc.
Visul.Scânteia ce ne-aprinde.

Mii de pași

Merg pe-o cale foarte lungă,
Și calc pe gânduri amorțite,
Care cad adânc în somnu-mi
Săgetat ca de cuțite.

Inimile noastre cântă surd
Cântări ce viața le ascultă,
Ce noi le împletim acum
Și mintea noastră le cuvântă.

Totul e divin și mitic.
Focul ne aduce-aproape,
Timpul vrea să ne uităm
Mii de pași ne vor desparte...

Și cred că marile iubiri,
Caută un zeu de moarte,
Să cadă pradă mortți dulci.
Iubire de-o eternitate.

Vrem mâinile să le-ncleștăm
Și să fim urmașii firii,
Dar miile de pași ce neagă
Ne ucid calea iubirii.

Acum aștept timpul ce trece
Să macine ce nu mai poate.
Loial, sunt sluga lui acum;
Mă târăște-n mâini și-n coate.

Granița din lumea noastră,
Spanzură glasul trăirii,
Inocent, naiv să cadă
Sub ghearele dulci a iubirii...

Doi salcâmi

Sfarm în dinți un gust de moarte.
Simt cum fumul mă cuprinde.
Cand pe gând și văd departe,
Toamna rece se ce s-aprinde.

Plumbul brumei mă răcește,
Cerul alb, mărginit va fi de negru.
Umbrita inimă cu dor rapește
O bucată din pământul sumbru.

Doi salcâmi stau încordați,
Sub o priatră grea de ger,
Mor încet, mor congelați.
Strigă grav un glas de fier.

Mierea lor se scurge-n doliu,
Precum un sânge dintr-o rană,
Ce-a fost lovită de orgoliu.
Lacrimi dulci lăsând să cadă.