Moartea știe c-o privesc

Aruncă-mi peste munți de lemn și piatră vie,
Cuvinte adunate și rupte din peniță,
Iar foaia de scrisoare fundal de lacrimi scrie!
Cu sânge, rotunjite, draga mea domniță.

Să o citesc ca un nebun și plin de aroganță,
Și să o țin cu frica morții care vede,
Ce seceri trec cu timpul prin vechea alianță
Care îmi taie calea că-n mine nu mai crede.

Am s-o citesc, dar după, ce am să fac cu ea?
Să îi răspund cu lacrimi și triste amăgiri?
Să cuget iar la ceuri pentru scurtă viața mea?
Sau să mă bat cu umbre pierdute-n amintiri?

Să o aprind în noapte sau s-o înec în lacuri?
Să las s-o poarte vântul sau s-o mototolesc?
Mi-e greu a nu raspunde, scrisorii dintre veacuri,
Cand moartea care-i trează, știe c-o privesc.

Privește

Privește sus la vechea lună!
Și nu uita s-o scuipi în față,
Iar soarele-n pământ să-l duci,
Sub nori de lut aduși la viață.

Privește-n locul cel bătrân!
În care morții dorm de veacuri
Și nu uita să dormi în vise,
Lăsând în urmă oameni, sfaturi.

Privește clar în ochii mei!
Și nu ascunde sumbru vorbe,
Ci minte-mă cum poți mai bine,
Cu false gânduri, negre slove.

Privește-mă și mă întreabă!
Despre locurile ce-am văzut,
Despre oameni, despre lume
Și nu uita cât am zăcut.

Privește cu urechea ta!
Spre clopotul ce morții cheamă,
Iar minte-te că nu-l auzi
Cand lumea toată se destramă.

Iar nu uita să te privești!
În scrisul tău și-a ta mâhnire,
În care marile mistere mor
Și viața-ți doarme în neștire.

Zburătoarea

Se zbate în odaie
O rază de lumină,
Iar flacăra din ceară
Se stinge și suspină.

Suspin-un fum albastru
Și negru deopotrivă,
Iar bezna se răsfrânge
Lăsând somnu-n surdină.

O voce mai bătrână
Aud cum blând mă cheamă
Și luna cu-a ei raze
Îmi face-o neagră damă

Atunci ochii de om
Încep să mi se ude
Cu lacrime de ploaie
Venind din cereuri blânde.

Cu părul înghețat
Și ochii de regină
Răsuflă peste mine
Și sufletu-mi înclină.

Prizonier în noapte
Și ea-i o zburătoare,
Iar somnul nu mă-nghite
Și nu-i urmă de soare.

Înlănțuit sunt treaz,
Dar mort sunt iară foarte
Cu vorbe de ispită
Mă strânge ca de moarte

Și vine înspre mine
Și pleacă iar în ceață
Lăsându-mă în noapte
Pierdut și fără viață.

Și vine înc-o dată
Și pleacă spre abise
Lăsându-mă în noapte
Pierdut și fără vise.

Jar de sobă

Sărut a vostre legi nescrise
În pergamentul natural,
Iar jarul care arde-n sobă,
Să-mi fie martor la final.

Să ardă lemn din negrii codrii
Și lemn de cruce să nu ardă,
Că la domniile sihastre,
Un lemn de carpen vor să vadă.

Să fie ud ca părul fetei,
Ce pletele-i suspină-n sân,
Iar coaja lemnului sălbatic,
Să-mi fie pielea de păgân.

Și ea să fie lemn de foc
Și eu să ard ca bradul crud,
Ea să se stingă udă, rece
Iar eu s-o văd și s-o aud,

S-o prind de mâna ei de damă
Și să-i sărut ochii ușor,
Iar jarul sobei să nu sară,
Să ardă lent, încetișor...

Cenușa noastră va rămâne
În mijlocul cel mai pustiu
Și foc de lacrimi or să cadă,
Cand ea n-a fi și-a fi târziu.

Înghețul de mortar

E mâna ta ce-o simt acum

Pe genele ce-mi cad în somn,

Iar ochii tăi îi simt in minte,

Sunt orbi și plâng ca un ecou,

În valea vieții ce ne minte.

Să nu te pierzi în iarna toamnei!

Când vifor va fi peste lume

Și ploile ce se vor șterge

Vor scrie rânduri printre nume,

Iar de no-i fi viața va merge.

Să nu te culci făra un zâmbet,

Iar brațele să le-ncovoi!

Slăbește lanțul care-ți strânge

Inima pierdută-n voi,

Iar sufletul nu îl străpunge!

Fii roua dimineții blânde

Care plânge de pe frunze

Apa ce-mi adapă suflul,

Norii de pe ceruri dârze,

Fii tu vocea, fii tu vântul!

Nu călca pe iarba moale

Aripile-mi de strigoi!

Mângaiele ca și ochii

Ce se-mbată de la ploi

Când te văd venind cu brazii.

Nu întâzia în veacuri,

Ci așterne-ți tu ființa 

Între zilele ce nu mai sunt!

Fii aprinsă ca dorința

Care-o am fiind cărunt.

Anii trece-vor cu nopții,

Noi utați visăm pe munte,

Sub înghețul de mortar

Vietile ne sunt robite,

Morți suntem sub un stejar.