Scrisoare către Alexandra

Mai știi tu dragă Alexandra,
Copii fiind noi ne jucam
Și tu fiind vara cea mare
An de an noi ne băteam.

Umeri plini de vinețeală
Și lacrimi crunte de durere,
Ne foloseam de tot ce aveam;
De pumni, picioare și de perne.

Eram ca doi pui de pisică.
Zile, noi cărți ne jucam
Și nu muream de plictiseală
Noaptea iarăși ne băteam.

Acum țin mult la amintiri,
Și sper să nu le uiți, adică
Copilăria noastră-a fost
Mai bună decât a lui Nică

Prieteni

Și știi atunci când mulți te lasă,

Un om din toți  vine la tine,

El mâna dreaptă ți-o întinde,

Tu o apuci și ea te ține

Mai știi când nu mai poți de râs

Și gluma vrei s-o-mpărtășești,

Dar nu e nimeni  lângă tine.

Tu stai acum și-njur privești.

În drumul  vieții te-ai pornit

Și plângi, pășind, singurătatea.

Secretele se pierd în tine,

Lași în urmă scrisă cartea.

Acum iți spun prieten bun

Să îți rostești copilăria!

Iubește totul pe pământ,

Iubește tu prietetenia!

Iubește-o și  fă să conteze!

Ca frații voi atunci să fiți,

Să fiți uniți și respectați,

Ca frații voi să vă iubiți!

Să faceți asta pentu mine,

Ca eu să fiu bine-mpăcat.

Prieteni, eu nu am avut

Vă rog s-aveți voi, nencetat!

Norii frâng

De ce acum când norii frâng

Nopți cărbune cu-asprime,

Sufletul  nu dă din aripi?

El coboară în suspine...

De ce atunci când eu te văd

Lumina lunii ceața-o duce?

Și în nori ea o preface,

Cântând astfel nota dulce.

Visez în nopți povești de groză,

Lacrimi reci și-nsângerate,

Curg încet și mă săgeată.

Tu nu vi, te-aștept în noapte.

Reci fiori de gheață neagră,

Mă străpung cu dinți de foc.

Inima imi zace tristă,

Plânsul nu mai stă în loc.

Cimitir

Ceața groasă stă în parcul

Unde morții dorm în veci,

Vântul scârțâie o cruce.

Pe morminte cresc ciuperci.

Lilieci din teiul putred

Bântuie peste cavou,

Câinii vagabonzi mai latră,

Bufnița strigă-n ecou.

Frunze parcă vor să rupă

Crengi și să le-arunce-n foc,

Vântul să le poarte-n ceruri,

Dar nu se clintesc din loc.

Un sicriu de lemn așteaptă,

Într-o groapă să-l împing,

Peste el pământ să cadă

Să mă pun încet, să plâng.

Frunzele din corzi de aur

Sfinlți copaci, pagân pământ,

Clatină în notă dulce.

Frunzele din corzi de aur,

Sunetul în cer se duce.

Ploi de lacrimi și dureri

Pe obraji se ratacesc.

Frunzele din corzi de aur

Stropii reci ce curg opresc.

Fruntea rece si albită

Gânduri multe o încearcă.

Frunzele din corzi de aur,

Printre vise o mai poartă.

Amintiri uitate vede

Și se pierde printre ele.

Frunzele din corzi de aur.

Cântă muzică din stele.

Era un vis

Era un vis cum m-așteptam
Și o poveste de imagini,
Vedeam totul ca prin geam.
Ca valul s-a distrus în pagini.

Sub apus de soare-nsângerat,
Cultiv a minții urlet jalnic.
O inima de vârcolac,
Un om cu-n conștient lăuntric.

Acopăr răni deschise azi,
De tine, c-ai plecat,
Lăsându-mă cu gânduri triste
În lume singur ș-alungat...

Farmec

Domol și încet cu gânduri
Te aștept să vi curâd.
Prin ape, munți, nisipuri,
Să mă auzi ca pe un vânt.

Din a stelelor lumină
Îți văd sclipind privirea.
Am să zbor ca o albină
Ca să îmi satur gândirea.

Divin apus mi se arată,
A căldurii nopți de vară,
Seducând mintea curată.
Îmi dai farmec ca o seară.

Mă îmbați cu dulci cuvinte,
Nopțile albe de vară.
Inima încet mă minte,
Scântei din ochi încep să sară.

Ce frumoasă ești...

Ai lumii ochi ce sumbru ne privesc,

Dincolo de ape soarele ne așteaptă.

Flori de mare, pescăruși,

Pe valuri briza mării ne mai poartă.

Spuma mării ne-nconjoară,

Peste culmi și stânci departe,

Marmura vieții separă.

Un destin, ca scris în carte.

Doua lumi atât de calre,

Sub un răsărit de lună,

Doua suflete bizare,

Alergând pe-a mării spumă.

Ești atât de-nfloritoare

Ca și ruptă din povești

O lumina orbitoare

Doamne...

Ce frumoasă ești!

Tu

Nu-i destul de întuneric ca să nu te pot privi.

Nu-i destul de frig afară ca să nu-ți simt sărutarea.

Doar noi doi ne-n brațișam, pe o bancă singuri seara

Ca doi vulturi singuratici, capturați în colivii.

Visul iernii ce domnește ne dă viață și iubire.

Focul dragostei s-aprinde șoaptele devin tăcere,

Gândurile încep să cânte imnuri fine de plăcere.

Fantezii încep să curgă afundandu-ne-n orbire.

Amintirile se scurg în lacrimi, timplul moare în trecut

Parcă totul se oprește să îți cânte în surdină,

Norii, stelele si gerul cântă zumzete de-albină.

Doar un cerb mugește-n vale, parcă ani el a zacut.

Nopți întregi stau și privesc chipul tău cel adormit,

Mă îmbată și mă duce într-o lume din apus.

Ești lumină pe pământ, de-ntuneric sunt răpus,

Și în vise ești divină mă conduci spre răsărit.

Sper ca viața să nu moară să trăim veșnic aici,

Tu lumina de la stele eu pamântul luminat,

De divina ta iubire, șoapte dulci m-au alinat.

Ani și luni și zile se-nvârteau în timp, atunci.

Amintiri despre vară

Cântarea serilor de vară
Curând pe valuri se întinde,
Prin lumini și foc și pară,
Mă pierd în tine și-n cuvinte.

Pe a cerului căldare stinsă
Și a-ntregii lumi, lumină,
Te zăresc etern în șoapte,
Te zăresc ca și o zână.

Viața mea e efemeră.
Înconjurat de gânduri negre,
Mă închid ca într-o sferă,
Ești lumina de la stele.

Încălzindu-mi tu privirea,
Mă eliberezi, cuvinte.
Îmi trezești din nou trăirea,
Ești un înger printre sfinte.

Unde pleci? Când o să vi?

Din întuneric și asprime,
Cu dureri și crunte lacrimi
Se aprinde focu-n mine.
Printre-a sufletului aripi.

Curând a zilei asfințit,
Sorbind din șoapta nopții.
Încălzește un chibrit
Dând lumină-n calea vieții.

Îmi ridic gândul la cer.
Și mă întorc din nou spre bine
Căci nu voi ezita să sper,
C-o să vii din nou la mine

Dar surd, prin corzile chitătii,
Un sunet dulce-armonios
Ajunge azi la malul mării,
Unde stăteam noi doi pe jos.

Spuma mării mă îndeamnă
Să mă las cuprins de farmec,
Cu putere, fără grabă.
Să mă desprind din întuneric.

Glasul focului mă cheamă
Vreau să-l sting și-nnebunesc
Însă în chemarea lumii
Sentimentul îl zdrobesc.

Peste-a munților crevaste
Vântul suflă vijelii.
Ce mă fac eu fară tine
Unde pleci?Când o să vi?

Lumea mea

În colț de stradă stau plecat,

Cu lacrime amare,

Ascult cum vântu-mi trece-n zare

Și rău mă doare, doare

E lumea mea, întunecată

Sunt singur și nu am nimic

Prieteni, rude d-astă dată

De soartă rău sunt pedepsit

Și gând pe gând eu mă opun

Să nu vad negrul nopții mele

Cum luna vede cerul

Eu nu mă văd în stele

Mă văd închis în ceața neagră

De reci loviri cuprins.

Îmi saltă inima în piept

De frică sufletul mi-e stins...