Noir

Pe un vârf de munte tânăr
Clopot de smarald ne strigă,
Limba lui de fier forjat
Fără viață-n el se plimbă.

Ochii noiștrii daltonști,
În culori de fals și negru,
Strălucesc în lumea verde
Precum ochii cei de tigru.

Doi pereți ce se destramă
În pământ ,de ochi, dispar,
Noi privim în alb și sumbru
Sufletele date-n dar.

Anii plâng și-mbătrânesc,
Clopotul își plânge viața.
Efemer și singur suflă,
Veacul îi zgârie fața.

Limba lui bate în gol
Ca un ceas uitat de vreme,
Atârnat într-un castel,
Apoi moare ca un vierme.

Ochii noștri de noir
Nu mai văd un rost anume.
Doi nebuni pereți s-adună
Lasând clopotul să sune.

Cărți

În secarea minții mele
Văd imagini de ascuns,
Care lacrime îmi dau
Căci eu stau ca un supus.

Cărți de joc sunt de citire,
Când cenușa celor vii
Dintr-o neagră strălucire,
Le separă-n temelii.

O, nocturnă încrețire,
Smulge suflete din lume.
Eu sunt poarta minții duse,
Printre cele care-s bune.

Nordul sudului s-abate
Și din aur de cleștar
Curge sânge pur albastru
Între versuri de amar.

Note uscate

Vise calme și răcite,

Care s-au pierdut în seară,

Glas de tren le-ncrucișează

Când îmi cântă o chitară.

Dar uitați cum se răsfrâng,

În pribeagul negru geam,

Care mintea îl sucește

Când îmi cântă un pian.

Printre notele uscate,

Singur curge-un vis de vară

Într-o iarnă înnoptată,

Când îmi cântă o vioară.

Ger de ploaie afumat,

Mă îmbie ca să caut

Visle pierdute-n grabă,

Răsuflate printr-un flaut.

Zări de zarvă

Ce zarvă de nocturne zări

Se așază peste capul meu?

Și ce vise cu nisip din mări

Zdrobesc  răcnetul de zeu?

Vocea celor din bătrâni cuvinte,

Seacă inima de sânge.

Precum sec lemn din mormite

Fără moarte viața  plânge.

Zace rece, lângă  suflet,

Fiara care nu-mi dă pace.

Ochii ei putrezi de cuget

Frică zbiară, lumea tace.

Spre bătrânele brăzdări,

Ochi de deavol se revarsă.

Către lanuri de pe mări,

Șoapte spune de crăiasă.

Dorm în locuri de pierdut

Timpul, cerul și gândirea.

Ploi de sânge pe pământ,

Se-mpletesc cu nimicirea.

Caii

Un regat de cai sălbatici
În galop strivesc speranțe.
Calcă oameni singuratici
Încărcându-le frică în brațe.

Sclavi bătuți fără de milă,
Suflete de bătrânțe,
Ocărâte sunt în tină
Nici în apă nu-i blândețe.

Călăi de  moarte care râd,
Macină tristeți în visuri
Și regatul cailor de câmp
Îi supune în abisuri.

Dulce-i durerea cailor
Care cantă din demeță
Auburii din nasul lor,
Mă înclină-n somnoleță.

Trup

Nu condamn pământul mort,
Ci îl sap fără motiv
cu gândul.
Și gropi de om și de mormânt,
crevaste brune de pământ
astup în zarea neagră
colindănd în vechi ecou
uitarea mea ș-a lumi-ntreagă.

Pe buze de cleștar străvechi,
Sărutări nu voi lăsa.
Sunt calde, stiu.
Dar din pământ aștept să fie,
Să gust dulceață și venin
Din gropile
de mort pământ
Și somn Și moarte Și destin,
Să simt în palmene-i plăpânde, fine.

Madona din Mordor

Unghii vișinii de sânge,

Clătinate rar în vânt,

Spintecă aerul rece.

Tunete vin ca un gând.

Urme negre de crăiasă

Lasă pe alei uitate.

Buze stinse se revarsă

Pe obraji în plină noapte.

Micii ei gorgoni sălbatici

Pe gene-i picură pierduți,

Ochii sumbrii diabolici

Îi ascunde ca în munți.

Tac topoarele-ascuțite,

Când madona le grăiește,

Vorbe moarte ațipite

Dintre buze ea trăznește.

Moartea este sluga ei

În deșerul muritor,

Toarce părul de la zei,

În palatul din Mordor.

Umbre vânturi

Al meu nuc din via curte,

Moare-ncet brăzdat de toamnă.

Zile trec și plâge frunze,

Viața-i trece vrând să doarmă.

Urmele bunicii pier

Și iarba le-nghite în timp,

Norii cântă ploi din cer,

Ochii înspre veac îi plimb.

Umbrele vor călări,

Spatele vremii-apusene.

Viața-ascunsă-n bălării

Poate-nchide-a ei gene.

Luna roșie de seară

Măr întreg, apoi mușcat,

Peste capul nostru dară

Adu vânt rece și-uscat.

Bruma de argint concav

Cadă pste tot ce e jur,

Peste nucul meu bolnav,

Peste lemnul ros și sur.

Peste pașii  de bătrân,

Ce-au pierit într-o neștire,

Peste bunul meu stăpân,

Peste buna nemurire.

Neagră damă

Legi de piatră funerară
Stau lipite pe mormânt.
Morţii martori se separă,
Viaţa trece pe Pământ.

Corbi de ceaţă se ivesc
Prin castanii de alamă,
Negre pene prăbuşesc
Făurind o neagră damă.

Trup de pene ascuţite,
Ochi de deavol gălbenii,
Părul flacără fierbinte,
Zâmbet, miere de copii.

În palatul de morminte,
O, zeiţa morţii vii,
Glasul tău fără cuvinte,
Urlă mut între stafii.

Terestră lună

Terestru cer în ochii ei
Enigmatic se acunde.

Insomnii cu fluturi grei,
Umbra neagă mă pătrunde.
Buclele de deavol scump
Emană un miros de miere,
Scuturând gene pe câmp
Capul ei, lună de stele.

Pământ bolnav

Nu dorm când petrec nopțile negre,

Ci mestec nervi de crude voi,

Căci grelele bătăi din inima ce vede

M-apasă crâncen dând vina pe noi.

Frig și tremur mă cuprind în oase

Și muguri de suflete cobor în somn.

Cântând colindul morții-n case,

Cu mine în preajmă codrii nu dorm.

Se lasă iadul în nopți de toamnă,

Cu ciumă de tristări în spirite

Și plâng și mor cai dând din coamă,

Pământu-i un culoar de țipete.

Iar eu mă plimb în umbră de cărunți.

Barbari și triști, să dorm nu mă lasă.

Călăi sunt brazii nalți din aștrii munți,

Ce vieți de om în pivniță îndeasă.

Mierea frunzelor

Tomnatic cer plin de ardoare,
Cioplește amintiri furate.
Inima vrea ca să zboare,
Nostalgică în plină noapte.

Clop din mierea frunzelor,
Peste cap de lut s-așază,
Umple calea codrilor
Și peste pământ veghează.

Ochi de vulpe singuratici,
Cadaverici îmbrăcați,
De oroare roșiatici,
Peste clop calcă-ncruntați.

Un palton de frig și brumă
Peste cordul cald eu pun,
Ador imagnea străbună
Și din rău doar vise-adun

De la nori până la iarbă

Cer, pământ, apă şi foc,

Peste toate sunt stăpân,

Dar ele-n capul meu adorm

Când rage nucul cel bătrân.

Şi zeci de inimi despuiate

În plăceri se adâncesc.

Mori de vânt cad aburite,

Lorzii săbii-ş făuresc.

Clopote bat la castel,

Sunând a război cu sânge.

Totul e negru mister,

O fetiță mică plânge.

Paie de argint verzui,

Cad sub secerea de săbii,

Luciul apei de la ploi,

Dă foc multelor corăbii

Lupi și miei pace voiesc.

De la nori până la iarbă,

Frunzele nu ruginesc,

Ele mor în crunta zarvă.

Tunete și lună plină,

Peste dealuri mistuiesc,

Caii negri cei sălbatici,

Jos în codrii tropotesc.

Un cosaș sărind pe fân,

Prins e de puiul de om.

Hrană peștilor să fie,

Să mănânce ca un domn.

Munți de stele agățate,

Stau sub zorii curentați,

Peste tot e-acuma noapte,

Peste toți cei din Carpați.

Nimeni și nimic

Ape dulci îi poartă gânduri

Și pădurea lumii tace.

Viețile se scurg în timpuri,

Inima doarme în pace.

În neant e călător

Și caută nimic spre el,

Căci în nimic găsește dor

Și în nimic găsește cer.

Nimeni nu vrea să îl vadă,

Căci el cu nimeni a trăit

Și gol e dânsul în livadă.

În livada ce-a iubit.

Gol de gânduri și de tot,

Gol și negru, abătut,

Sub un măr ce greu s-a copt,

Suparat că n-a fost vrut.

Ca un mozaic străin,

De nimic nu a fost bun.

La păstrat ca și un vin,

Uitat a fost ca un nebun. 

Nimic ce vezi, e tot ce văd

Totul piere sub podele,
Gura clatină din vorbe,
Somnul cântă vise grele.
Simt miros de sfinte slove.

Umbre aurii de soare,
Plâng sub streșina de nori.
Moartea, viață acum pare.
Inima-mi plină de dor.

Stele cad în munții singuri
Și pe mări departe mor.
Clopote vorbesc cu vânturi,
Greierii cântă în cor.

Spini de vată se răstoarnă
În pământul cel tăcut,
Iarba grasa îmbătată
Ploaia-o ia de la-nceput.

Stoluri galbene de-albină,
Spre potop de foc se duc,
Mierle cântă în surdină,
Pietre tac încet sub nuc.

Buze roșii înspre seară,
Către soare le zăresc,
Dulci, cărnoase ca o pară,
Le sărut și le zdrobesc.

Păr de iarbă roșiatic,
Peste umerii de miel,
Sentimentul singuratic,
Vrea ca să m-arunc în el.

Roua ochilor de gheață,
Peste frunze din obraji,
Se revarsă fără viață,
Cu tărie și curaj.

Totu-i doar o amintire,
Dintre multele din cufăr.
Mâna clar îi dă citire,
Lumea tace. Nu mai sufăr

Stejar

Stejarul gros din vechiul schit,
Străjer cu frunze de poveste,
Stă cavaler la poartă-n frig,
Călugărilor dând de veste.

Vântul poartă ani spre dânsul.
Multe ploi cad peste el.
Râde falnic și-mi ia plânsul.
Umbră rece-i la castel.

Stejarul verde tace-n parc
Și ea-i citeste din romane,
Mulți copii-l îmbrățișează.
În el o veveriță doarme.

Scoarța lui povesti ne spune,
E blând, gentil și protector.
Vieți de om trec azi din lume,
Dar el rămâne iertator.

Coroana lui de verde aur,
Îmi răcorește viața-ncinsă
Și trunchiul lui ca de balaur,
Deschide ușa minții-nchisă.

Sclavul morții

Imaginea din ochi e coaptă.
Păreri de rău și frânte lacrimi
Cobor din ochi pe recea treaptă
Și pierd trăiri în negre patimi.

Țărâna rece suflă furii
Și plânsul se aude tare.
Sicriul ros este de carii,
Speranța mea se stinge, moare.

Sunt sclavul morții necurate.
Cu inima îmi șterg din vise
Căci ramuri gri se dau în spate,
Lovid în usile închise.

Gol, fără extaz

Petale sângerii de flori,
Covor îmi sunt în față.
Copaci goi și grei de frig,
Cu gerul se dezmață.

Nori de piatră plâng
Și vânturi suflă crengi.
Privirea-mi în pământ,
Pași-mi sunt de melci.

Un negru trandafir în mână
Ș-o lacrimă pe-obraz,
Alei întinse, triste;
Sunt gol, fără extaz...

O criptă mă așteaptă
Și s-o sărut ea vrea.
Cu flori împodobită,
De mult plâng lângă ea.

Pustiu e-n lume-acum
Și trist și negru, gri.
Nu-s zumzete de-albine,
Nici râsuri de copii.

Aleea ștearsă-i de petale
Căci vremea le-a distrus.
Un om nu e nimic în lume,
Un om e un intrus.

Iubita mea mămucă

Cu părul creț și nins de ani,
Cu zâmbet cald și față dulce,
Cu sânge sfânt, divin de crai,
Bunica tace și nu plânge.

Pământule ce-ascunzi acum?
-Comori și cărți și dragoste.
Lumanări plâng pân la scrum,
Cu mine plâng și clopote.

De ce-ai plecat prieten bun,
Om, femeie, dulce mamă?
De ce-ai lăsat copii în drum?
Pe noi cine ne cheamă?

Dormi acum suflet curat,
Și fii în cer nălucă.
Nu te-oi uita în veci de azi,
Iubita mea mamucă.

Nebunie

Fața albă luminată de cenușă și de fum,
Clocote de sânge mort, putrede mă răscolesc.
Aer liber prin organe caută să fie scrum.
Luna, stelele și tu; toți acum mă ocolesc.

Chinuri jalnice mă toacă în torturi încete reci,
Sunt nebun de supărare, râd amar și mor cumplit,
Dar mor și viață am de mort, sufletu-mi captiv în veci
Nu mă vezi și spun și pleci; iarăși mor ca de cuțit.

Tânjesc să simt căldura iară, care buzele-mi ardea,
Mânii de oameni rai mă pierd; în neant să mă așez.
Versuri plânse să le uit, să privesc cum urlă ea.
Înghețat pierdut sunt însă, în a iadului livezi.

Sufletu-mi brăzdat de gratii negre, încuiate, mute.
Ochi-mi lăcrimați de tine, caută cu disperare.
Să te vadă ei te strigă în noptare moartea-aude.
Sunt nimic fară o parte.Sunt lăsat mort în cărare.

Fragile inimi

Fragile inimi ce se sparg
De fiordul singuratic,
În bucaăţi ele plutesc,
Ignorând codul dogmatic.

Singure se pierd în mare,
Singure plâng alungate.
Să se regăsească vor,
Puzzle-uri nerezolvate.

Jumătăţi şi sferturi strigă
Să le-audă restul lor.
Nimeni mâna n-o ridică,
Toate-s triste într-un cor.

Toţi poartă-n privire ură
Şi de dragoste-au uitat.
Nici frânturi nu se adună,
În neant toţi au picat.

Urma mea

Lungi alei se duc spre umbre

Eu călcând pe ele râd.

Singur sunt nebun în noapte,

Morți mă strigă, dar sunt surd.

Plec spre nicăieri și-n față.

Alungat de gânduri multe,

Dintii-mi crapă de furie.

Calea mea duce spre munte.

Munții umbra minții sunt.

Călimări fără cerneală,

Vise de real sunt stinse,

Morții vii încep să pară.

Pe moment realizez; 

Întunericul mă prinde

Singur sunt pe urma mea.

Și morutul sunt, care mă minte.

Pădurea primăverii

Flori de piersic suflă vise

Către genele de gheață.

Verde, roșu, alb și mov,

Despre dragoste ne-nvață

În păduri sub ape line

Un mister ascuns domnește.

Mierle cântă în surdină,

Apa tulbură-i de pește.

Săbii de lumini agață,

Frunzele ce-acum răsar. 

Cerbii pasc din iarba grasă,

Coarne să primească-n dar.

Totul parcă e din cărți,

Rânduri ce descriu viața

În culori de primăvară.

Cânturi luminându-mi fața.

O privighetoare tace,

Așteptând să fie noapte,

Ramurile le străbate,

În curând va spune șoapte.

Vânt de seară se abate

În pădurea împăcată,

Flaute încep să sune

Chemând luna alungată.

Cerul vast brăzdat de stele,

Tulburat e de-o fantasmă.

O privighetoare cântă

Liniștita în mireasmă.

Îngeri mici cu aripi scurte,

Flutură peste o baltă.

Greieri plâng singurătatea,

Iepuri negrii-n iarbă saltă.

Totul e vis și lumină

În pădurea primăverii.

Zi și noapte fericirea

Curge-n sufletul durerii.

Sânge și nisip

O lume singură se zbate,
În zeci de glasuri zăbovite.
Sânge îmbibat cu frică,
Înnegrit e în morminte.

Ceasuri se topesc de moarte,
Orele-nghețând în veacuri.
În inimi reci pătrund săgeti,
Aruncate-n noi cu arcuri.

Ploi și ceață se coboară
Peste săbiile de cupru.
Grele amăgiri m-apasă.
O lumină merge sumbru.

Cai din iad mă urmăresc,
Călăriți de-a lor Nazgul.
Teama, ura și mormântul
Mă pătrund ușor și dur.

Lacrimile-mi cad în gol.
Plâng nisip uscat și sânge.
Timpul sumbru mă adapă.
Aerul de gât mă strânge.

Singur stau și chinuit,
În onglindă reflectat.
Singur cad în întuneric.
Nu-s de nimeni ajutat

Foc de vatră

Încep a spune dar un gând,
Scăldat în băi de piatră,
Pierdut în lacrime de somn,
Călit în foc de vatră.

Ciocane bat în capul meu
Și mintea-mi tulburată
S-ascunde în sicriu de nuc,
Uitând ce-a fost odată.

Scântei pierdute în văzduh,
Privesc spre lumea bată
Și uită graiul să mi-l dea,
Căci e furat de-o fată.

Încalec cai din bătălii,
Stindardul să mi-l vadă.
Căci gândul cel călit în foc,
Începe să mă ardă.

Visul ploii

Pași de corb mă mișcă-n ploaie,
Cerul îmi cântă cu norii,
Fulgere tună șiroaie,
Noaptea își ascunde zorii.

Belți de amintiri sunt sparte,
De ploaia lacrimilor grele.
Visele-mi confuze, mate,
Calcă gândurile mele.

Gri și negru totul pare,
Ca mormintele din piatră,
Timpul sensul nu-l mai are,
Inima nu vrea să bată.

Huiduit de vânt și viscol
Mă așez sub teiul gros,
Sunt mahmur ca de alcool
Și de somn mă-ntind pe jos.

Sticle sparte mă doboară
Și din ele curge lavă
Florile din tei coboară,
Așezându-se în tavă.

Picuri veșnici de negrață
Cad, stropesc și murdărec,
Simpla trecere prin viață
Care vreau s-o ocolesc.

Clipe din clepsida verde
Smulg să țin în viața mea,
Cronos, zeul rău mă vede.
Muritor sunt ca o stea.

Dar zorii plini de întristare
Mă trezesc la răsărit,
Norii tună-n nencetare.
Tot de ploaie sunt orbit.

Ceas de vară

Enigme vechi din timpuri noi,
Clădesc trecutul în minute.
Prăvălind pietre din munte.
Mister și ceață vin cu ploi.

Ascunși se uită ochii negrii,
Pătrunznâd în sumbrul gând.
Vântul tremură de blând,
Toamna stă pe iarna verii.

Limbi de ceas duc în abis,
Anii lumii muritoare
Ce se pierd într-o miscare,
Alungate dintr-un vis.

Clopot spart șoptește iar,
Moarte limbi de mult uitate.
Într-o beznă aruncate,
Înghețate pe un jar.

Timp nedumerit seduce,
Clipele morților vii
Însetați ca mulți copii
Către rău lumea conduce.

Clinchete de lanțuri

Clocote de sânge fierb,
Ochii, mucegai căprui
Te privesc nestingheriți,
Ascutiți ca și un cui.

Calc pe jar rece de foc,
Părul flutură în flăcări.
Recile văpăi mă seacă,
Putred, sunt mâncat de păsări.

Și durerea mă pătrunde,
Însă-o las să curgă lin,
Venin dulce și plăcere,
Aburi reci și secul vin.

Lumea cu ea se hrănește.
În teroare aruncat,
Bice de cuvinte-amare,
În durere sunt purtat.

Clinchete de lanțuri grele,
Surd s-aud în suflet.
Mintea izvorăște lavă,
Versuri izvorăsc din cuget.

Unde ești speranță vie?
Te aștept de-atâta ceas...
Din durere să-mi faci miere,
Tu nu vi, rău am ramas.

Zbor de pace spre mormânt,
Sub evlavioase flori.
Negrii crini și trandafri,
Morți și arși vor fi în zori.

Sub mormane de zăpezi

Viața îmi alege moartea,

Făurind un foc celest,

Visul îmi deschide cartea,

Clopotele clopotesc.

Geamurile casei sumbre,

Tremură de-nfricoșare.

Voci din mări s-aud cam surde,

Ah, teroare! Ah, teroare!

Munții frica și-o ascund,

Sub mormane de zăpezi.

Deavolii rău mă pătrund,

Mă devoră când pictez.

Și pictez cu versuri simple,

Lemnele cele de brad,

Rupte, putrede ș-aprinse.

Pe pamant oamenii ard.

Alb și negru e în jur,

Totul fum și agonie.

Sunt un om cam rău și dur

Moartea-mi ține companie.

Lebedele negre tac,

Încurcate între salcii,

Vântul poartă flori de mac,

Ascunzându-le în trestii.

Toul e așa abstract,

Frica limpezește gheața.

Ochii nu mai fac contact,

Moartea îmi alege viața.

Mica fată-n pijamale

Monoton cad adormit,

Într-un vis în patul meu,

O visez parcă-i un zeu,

Dintr-o carte ce-am citit.

Bucle negre-i cad sfios,

Peste umerii cei blânzi.

Mă privesc ochii cei calzi,

Ridicându-mă de jos.

Mâinile i le sărut,

Mă cuprinde un fior.

De la fluturi parcă zbor,

Buzele i le sărut.

Palmele împreunăm,

Flori albastre cad din cer.

Caldă-i inima în ger,

Noptile ne-mbrățișăm.

Mica fată-n pijamale,

O visez necontenit,

O iubesc la infinit,

Căci lumină mi-e în cale.

Lacătul și coasa

Lacăt de iubire sfântă,

Mă îneacă în pădure.

File, cărți și amintiri,

Le citesc prin gânduri sure.

Miere și flori de alun,

Spânzură pe negrul cer.

Câinii sfâșie un leagăn.

Eu încremenesc în ger.

Slove din antichitate

Pe perete putrezesc,

Dragoste, eternitate,

Pentru suflet folosesc.

Clape grave de pian

Plâng în hohote de lacrimi.

Sange curge printre ele,

Muzica-i plină de patimi.

Suflete pereche văd,

Căutând să fie unul.

Se iubesc, dar la târziu

Coasa le desparte firul.

Zeciuiala morților

Alai de gânduri mă-nconjoară,
Ca planetele un soare.
Firi de lacrimi mă doboară
Ochii-mi sunt scăldați în boare.

Foc de plumb și fum albastru,
Mucegaiul le cuprinde.
Răgete de cerb sihastru,
Scuipă flame și cuvinte.

Mă reflect în lacuri negre,
Mii de morți stau și privesc.
Eu le spun să strângă perle,
Moartea ca să mi-o plătesc.

Tină sumbră din morminte
Picură arzând în cale,
Zdrențele mele veșminte.
Sângele-mi curge la vale.

Nucii clatină din fiere,
Putredele crengi ascunse.
Ultima speranță piere,
Plânsetele-mi sunt intruse.

Statui oarbe

În timpan aud venind,
Tropote de valuri crude.
Sufletul vor să-mi străpungă,
Strigătele-mi sunt prea surde.

Viața-mi curge în priviri
Și miraje-ntunecate,
Mă înlănțuie cu negru,
Chinuit să fiu de soarte.

Ceruri stinse mi s-arată
Și sirene-mi cântă moartea.
Răgeteul de lup din dealuri,
Dictând îmi notează cartea

Statui oarbe mă-nconjoară,
În apusul lunii crunte.
Apa rece și murdară
Curge-n șanțuri de pe frunte.

Lumi de sticlă mor în ceață
Și cu ele eu acum.
Codrii goi sunt de verdeață,
Norii cerului sunt scrum.

Fată veselă

Fața-ți albă de cleștar

Stă și doarme pe Pământ.

Dumnezeu te ia la El,

Sufletu-ți doar un cuvânt.

Ramas bun prieten drag!

O, fată veselă și dragă

Cu zâmbetul de vară verde

Și ochi pierduți în lumea vagă.

Ne lași pe noi și pleci în rai,

Lași acas' prieteni mulți.

Nu te-om uita copilo dragă,

Căci știu că tu n-o să ne uiți.

Trandafiri din lacrimi reci,

Ne cad din tulburații ochi.

Un suflet scump de-aici s-a dus,

Lăsându-ne pe noi toți orbi.

Furtună

Furtuni de gânduri mă străbat
Și mintea mi-o arunc în mare,
Timpul plânge și mă zbat,
Să ajung  la crudul soare.

Visele, catarge negre sunt,
Înecate-n mări de moarte,
Jelite cu amar de vânt,
Pierdute-n adânc departe.

Fruntea-ncruntat-adună,
Amintiri din corp străin.
Strigăte de suflet sună,
Răgete de demoni vin.

Alungat sunt în deșert
Și căzut în marea morții.
Inima-mi bate alert,
Destinul trage sorții.

Renllöv

Negre bucle de cărbune,

Cad pe umerii-i plăpânzi.

Foc din inimă-mi aduce,

Ochii ei ca și oglinzi.

Blânda lună o vegheză

Și frumsețea i-o reflectă.

Basmele devin realuri,

Fața-i mândră și perfectă

Buzele-i șoptesc tristeți.

Dragoste vrea să ofere.

Umbra ei îmi dă fiori,

Gandul ei nimic nu cere.

Muzica o cânta-n slave.

Creatură minunată,

Soarele din univers,

O, tu preafrumoasă fată.

Ură

Între pereții grei de piatră,

Mâinile mi le-ncovoi,

Ochii plâng și mina scrie.

Funii groase cad greoi.

Pumnii fără milă, tare,

De pereți ei se izbesc,

Ura vine printre vene,

Tot ce vad acum urăsc.

Fulger viu și tunet surd,

Calm mă poartă în noptare.

Spinii mă agață dur,

Tot ce vad acum mă doare.

Mintea mă îndeamnă iar,

Să dărâm ce-am construit.

Ura mă pătrunde-ncet,

Nu mai cred în ce-am iubit

Realitate

Visez încet și mă înnec,
Într-un gând cu valuri crude.
Nu știu ce să fac și mă opresc.
O văd și știu ce îmi ascnde.

În cale ne-ntâlneam noi doi,
De mână o țineam în taină.
Ușor adie vântul prin castani
Și mă racește-ncet prin haină.

Nu e frig, ci-i un fior,
Ce astăzi nu mă lasă-n pace.
Te pierd acum, atunci, oricând.
Glasul toamnei nu-mi mai place.

Îmi șoptește la ureche,
Cu durere și amar:
Tu ești singur pe Pământ
Și nu uita, tu ai un dar.

Poate nu a fost sortit,
Dar mă gândesc acum la tine,
Unde munții pleacă fruntea,
Unde apa cântă în suspine.

Ești tu acolo, oare mă aștepți?
Pe ape tulburi și coline,
Eu îmi încep călătoria.
Ce o să fac când o s-ajung?
O să mai știi oare de mine?

Agonie și dispreț

Agonie și dispreț
Frică și deșertăciune,
Plânsete interioare,
Adunate ca și dune.

Toate vin și stau aici.
Toate sfâșie gândirea,
Trosnind oasele în mine,
Subit vine adormirea.

Ca un mort veghez acum,
Fără inimă și putred.
Sentimentele sunt șterse,
Mintea, e tărâmul umed.

Visele rămân visate,
Caldele trăiri sunt reci.
Ochii negrii sunt pierduți,
Totul neschimbat pe veci.

Realismul mă doboară
Și mă bate cu trădare,
Picură din cer cenușă.
Totul încet parcă moare.

Fier

Și uit tot și las să piară,
Glasul meu moare acum
Și cu el țipăt de fiară.

Ochii roșii sunt de lacrimi,
Sângele umbrit se face,
Sufletul e plin de patimi.

Fața neagră mi-e de ger,
Buzele îmi sunt amare.
Inima e-acum de fier.

În neant m-am abătut
Și cu morții eu grăiesc.
Singur în ploaie pierdut

Zile trec și vin decenii,
Clipe trec acum aievea,
Viata trece în milenii.

Chinuri sferice mă rup
Cerul negru e de rău.
Vise reci mă fac cărunt

Putrezi ochi se uită sumbru
Prin cavourile joase,
Printre ei încep să umblu.

Muzica ce dăinuiește,
Mă adoarme infinit.
Moartea, ea mă definește.

Un monstru

Visesz către celeste timpuri

Și cad în munți de infinit,

Mă prierd în amintiri trecute

Și adorm de dragoste orbit.

Un monstru sunt, o creatură,

Un om ce caută destinul,

Cuprins de flăcările reci,

Ce le-ncălzesc ușor cu vinul.

Eterna viață mă așteaptă

Însă monstrul cel din mine,

Mă oprește din gândit.

El vrea viața lângă tine.

Ochii îi închid în noapte,

Căzând adânc îngândurat...

Unde în lume ești tu?

Căci eu te caut ne-ncetat.

În zadar o caut

Crescând eu las să piară,
Mărunt și des în ochi,
Nisip amestecat cu ceară
Și frunze crude de la plopi.

Cutremur de cuvinte rare,
Mă-nfioară nopți și zile.
Luna neagră acum pare...
Mult am mers, sute de mile.

O caut și ea acum mă vede.
Comori ascunse în pământ,
Mai ușor sap după ele,
Mai ușor mor căutând.

În zadar îmi stric gândirea,
Căci goluri sumbre mă apasă.
Ea-mi întunecă privirea
Plec eu ochii grei spre casă.

Negru, gol și-npovărat,
Cu dorințe m-am aprins.
Am visat și am sperat,
Dar ura ei de tot m-a stins.