Noir

Pe un vârf de munte tânăr
Clopot de smarald ne strigă,
Limba lui de fier forjat
Fără viață-n el se plimbă.

Ochii noiștrii daltonști,
În culori de fals și negru,
Strălucesc în lumea verde
Precum ochii cei de tigru.

Doi pereți ce se destramă
În pământ ,de ochi, dispar,
Noi privim în alb și sumbru
Sufletele date-n dar.

Anii plâng și-mbătrânesc,
Clopotul își plânge viața.
Efemer și singur suflă,
Veacul îi zgârie fața.

Limba lui bate în gol
Ca un ceas uitat de vreme,
Atârnat într-un castel,
Apoi moare ca un vierme.

Ochii noștri de noir
Nu mai văd un rost anume.
Doi nebuni pereți s-adună
Lasând clopotul să sune.

Cărți

În secarea minții mele
Văd imagini de ascuns,
Care lacrime îmi dau
Căci eu stau ca un supus.

Cărți de joc sunt de citire,
Când cenușa celor vii
Dintr-o neagră strălucire,
Le separă-n temelii.

O, nocturnă încrețire,
Smulge suflete din lume.
Eu sunt poarta minții duse,
Printre cele care-s bune.

Nordul sudului s-abate
Și din aur de cleștar
Curge sânge pur albastru
Între versuri de amar.

Note uscate

Vise calme și răcite,

Care s-au pierdut în seară,

Glas de tren le-ncrucișează

Când îmi cântă o chitară.

Dar uitați cum se răsfrâng,

În pribeagul negru geam,

Care mintea îl sucește

Când îmi cântă un pian.

Printre notele uscate,

Singur curge-un vis de vară

Într-o iarnă înnoptată,

Când îmi cântă o vioară.

Ger de ploaie afumat,

Mă îmbie ca să caut

Visle pierdute-n grabă,

Răsuflate printr-un flaut.

Zări de zarvă

Ce zarvă de nocturne zări

Se așază peste capul meu?

Și ce vise cu nisip din mări

Zdrobesc  răcnetul de zeu?

Vocea celor din bătrâni cuvinte,

Seacă inima de sânge.

Precum sec lemn din mormite

Fără moarte viața  plânge.

Zace rece, lângă  suflet,

Fiara care nu-mi dă pace.

Ochii ei putrezi de cuget

Frică zbiară, lumea tace.

Spre bătrânele brăzdări,

Ochi de deavol se revarsă.

Către lanuri de pe mări,

Șoapte spune de crăiasă.

Dorm în locuri de pierdut

Timpul, cerul și gândirea.

Ploi de sânge pe pământ,

Se-mpletesc cu nimicirea.