Muzică e pe pământ

Un flaut îmi străpunge inima.
Cu mierea sunetului său.
Mii de note vin spre mine,
Eu mă duc încet spre hău.

Limpezi ape cad din ochi
Și tresalt când voci aud.
Multe corzi ciupite văd.
Un tenor s-aude surd.

Glas de fluture în noapte,
Îmi aduce sfântul tunet.
Ochi de leu căzând alene,
Luminați, vin, de un strigăt.

Strunele de fulger,
Cad și cântă din cuvânt.
Flori de ploaie sună veșnic,
Muzică e pe pământ.

Venin de deavol

Zâmbesc și plâng aievea,
Las să cadă peste mine
Munti. Și mări să mă înece,
Când aștept moartea ce vine.

Cad în flăcări blestemate
Și mă pierd în labirinturi,
Care miotaurii-ș ascund.
Cad usor,'tristat, pe gânduri.

Visez singurătate și mister.
Roșii răni îmi cand în suflet.
Săgeti cu venin de deavol,
Fac din mine rău să cuget.

Miere cu otravă din morminte,
Picură măsuri încete, crunte.
O torură e să simt din plin,
Faptele-ți mari dar mărunte.

Clepsidra cu timp umed

Prima dat-am ezitat
Și acum simt cum dispar,
O grea emoție m-apasă
Și tristeți închise-apar.

Ochii mei te văd acolo
Și nimic nu pot să fac.
Te văd și plâng amar,
Lacrimi crude ș-apoi tac.

Las să fie cum o fi...
Un eretic, cad în vise
Și te văd așa aproape,
În real lumine stinse.

Despre mine tot eu neg
Și să mor aștept acum,
Vise albe și nopți negre,
Toate s-au făcut un scrum.

Orb și surd sunt în neștire,
Chinuri rele-mi vin în suflet.
Un nisip uscat se scurge,
În clepsidra cu timp umed.

Funeral

Lumea el o precepea ca și pe ceva abstract,

Gânduri și mutări de șah se-mpleteau atunci astral,

Lăsând actorul să o joace încrezându-se în pact.

Căci slab era și n-avea vlagă să ajungă la alt mal.

Și a crescut văzând că poate să aducă la lumină,

Glasul gândurilor lui ce în taină și dispreț le-a scris.

Voci și sunete de versuri de la el erau să vină

Și la mulți sau la puțini le dădea credință-n vis.

Creați de Dumnezeu

Un zâmbet cald înghite lacrimi,

Iar soarele îmi scaldă fața.

Săruturi dulci din raza blândă,

Din inimă-mi topește gheața

O clipă ochii-i spăl cu râsul,

Iar mâna către vastul cer o duc.

Stelele mă cheamă, negre să le văd,

Iar cântece din nori s-aduc.

Orgoliul negru iarăși ne închide,

Speranțele clădesc spre moarte,

Căci răi suntem și nemilosi

Și pierdem tot, credință, soarte.

Iar viața asta visele ne fură

Și pașii îi lăsăm să cadă greu,

Neputincioși noi suntem oameni,

Cu dragoste creați de Dumnezeu.

Paranoia

Există o infinitate de universuri paralele, fiecare din ele sunt lucrurile pe care le-am gândit dar nu le-am făcut, pe care le-am început și nu le-am terminat, pe care le visăm și nu ni le amintim. Absurd este faptul că universul în care trăim este totalitatea lucruilor care ne țin legați de ceea ce suntem și nu de ceea ce vrem să fim cu adevărat.

O călăuză printre rânduri

Străbat cu greu răcoarea frunții

Și caut să găsesc ascunsuri.

Mări de lacrimi sângerate,

Întunecându-se-n apusuri.

Condei din pene de săruturi,

Urme roșii, paginlie-adună.

Munți de flori vin peste nori

Și dispare-a mării spumă.

Simple versuri cad în rime

Și se împletesc cu scânduri.

Mințile devin morminte,

Eu, o călăuză printre rânduri.

Pasărea de la Roșu

Tremură-n apus o pată,
Care aripile-și bate.
Dau cu mâna ș-o ating,
Însă ea e prea departe.

O privesc cum îmi dispare
Și îmi pare rău că pleacă,
Zilele parcă sunt nopți,
Frica începe să treacă.

Mâine mă trezesc aievea
Și în gândul meu suspin,
Dorul păsării din roșu,
Ma îneacă cu venin.

Crestele cărunte vor
Să o ia pentru vecie,
Malurile mării strigă
Să ți-o lase numai ție.

Tu ești apusul roșiat,
Distanța imposibilă.
Viața pare infinit,
Tu o faci credibilă.

Frământare

Flame negre se ridică în văzduhul înghețat,
Note 'nalte ascuțite, urlă umbre în neant.

Clipe, vise și cuvinte se amestecă acum,
Morții cântă armonie, flaut de argint în fum.

Crengi de nuc dorm sub podul șters de vânt,
Doliu curge pe alee, anii pier într-un mormânt.

Jocuri de alb și de negru se amestecă în cer,
Roșii picături de sânge cad pe crucile de fier.

Negura de albe graiuri se oprește pe pământ.
Groaza strigă în pustie, gându-n mână îl frământ.

Ea

Roze flori din pomii negrii,
Flutură căzând pe ea,
Ochii i se-nchid alene.
Ea să plece nu mai vrea.

Deschid văzul și-o zăresc,
Fix privirea mi-o aruncă.
Ochii mari, buze deschise,
Prin miscări ea îmi cuvântă.

Peste față-i cad ușor
Bucle negre de-ntuneric,
Dulce-i chipul lenevit
Farmecu-i așa puternic.

Doar un om

Negrul nopții-ntunecate
În albastrul de neon,
Scaldă pânza de păianjen,
Căutând să o străpungă,
Să-l omoare pe cocon.

Splendid luna se aprinde,
Fumul cerului pierind,
Ceața cade răsfirată
Jocuri de lumini apuse
Vagi se culcă adormind.

Doar un om stă și privește
În răcoarea de cărbuni
Și visează vise moarte,
Replici scurte ne-nțelese
Replici de la cei nebuni.

Nimeni nu îl ia în seamă.
Noaptea, câinii îl mai latră,
Rece-i inima din dânsul,
Căci zadarnic mai trăiește,
Nimeni azi nu-l mai așteaptă.

Visele ramân doar vise...

Măsor cu ochii cei umbriți,

Deșertul rece, adormit

Și cad pe marea nispoasă,

Vărsându-mi ochii potolit.

Căci eu pe tine mult te vreau,

Dar tu nu știi cu-adevărat

Și multe sunt a mele lacrimi,

Scrum de dor împachetat.

Sunspin în nopți și nu adorm,

Visez cu ochii descleștați,

Pe tine care mă săruți

Și mâinile nu le desparți.

Dar visele rămân doar vise

Și în real nu te ajung,

Mâhnit e sufletul în mine,

Gânduri rele mă străpung.

Corzi întinse de vioară

O dulcele izvor de moarte,
Păgânul vid în tine zace,
Călcat de pasul zmeului,
Mâncat de fii cerului,
Purtat de pana corbului.

Albe pene, nege păsări,
Se adună și strivesc
Pământul mormântului,
Săpat de mâna omului.
Așternutul duhului...

Cimitirul, parc pustiu,
Castanii plâng cu mine,
Tristețea râul gândului.
În albia văzduhului,
S-aude glasul șoimului.

Clape negre de pian,
Corzi întinse de vioară,
Dau culoare cântului
Mânat de vijelia vântului
Pe nalta creasta-muntelui.

Dar eu rămân ș-ascult,
Cum lin la el mă cheamă,
Să dorm sub coama bradului,
La roșul apusului,
Cu lacrimile plânsului.

Abstract

Adulmec un miros de răutate
Și simt cum frica mă cuprinde
Din iad străvechi un glas de șoapte,
Îmi cântă pe aleea de cuvinte.

Infinite timpuri în clepsidră
Se amestcă în forme de optar.
Culori de negru si cenușă,
Cad în valul de neant hoinar.

În marea negrului necunoscut,
Cad și moarte mor uitate ,
Gânduri reci stinse în trecut
Salvate în inimi congelate.

Pe fundul mării sunt pierdute,
Dar fumul negru de eres
Se duce sa le fure-n taină
Cadouri scumpe pentru Hades.

Tristeți de dor cad setoase
Ura ne "întinde ața".
Ne înecăm în mari spmoase
Căci timpul ne mănânca viața.

Focul dragostei

Scrisoarea morții mă-nfioară
Iar glasul cade tremurând
Inima îmi explodează...
Dar aud doi pașii venind.

Prind curaj și rup scrisoarea,
O arunc și mă întorc,
O ființă mă blochează
Și-mi dă căldură ca de foc.

Și rapid vine la mine,
Sărutare să îi dau,
Mâinile să le-ncheștăm
Și în brațe eu o iau.

Inima bate mai tare,
Bate pentru ea acum,
Topiți de foc suntem
Și dragoste și scrum.

Scrisoarea morții

Un soare răpitor s-arată
Peste lumea întomnită,
Căutând să dea speranțe,
Să le ia și să ne mintă.

Caci toamna e și răutate,
Umbre reci vin prste noi,
Noaptea ne încuie-n iad
Luna, farul dintre ploi.

Ploi de lacrimi însemnate
Mă cuprind și mă frământă
Moartea își face intrarea
Și-n scrisoare îmi cuvântă.

Slove din scheleți de șoareci
Le ating și mă-n fior,
Caci destinul mi-e în pagini,  
Ore curg ca un izvor.        


                                                                                                                                                                                                                                                                       

31 de cuminți

Un dor ne ia pe toți

Și munții să-i clătim,

Cu noi să fi din nou,

Prieteni iar să fim.

Vai, trist e Moromete

Căci nu-l mai învățăm,

Cu dragoste de carte.

Noi dorul îl avem.

Doi ani de cunoștințe

Și doi de-nvățătură

Romane necitite,

Doar fișe de lectură.

Și buni și răi am fost,

Și multe am făcut,

Dar clasa de acum,

Nu-i ca și în trecut.

Fertil nu e pământul,

Ce de Ion e cultivat,

De cand nu ne-am văzut,

El n-a mers la arat.

Și cărțile sunt triste,

Și vor să reveniți,

Cu sincere dorințe,

31 de cuminți.

Curcubeul morții

Celest văzduh înfumurat.
Un sloi de gheață se abate,
O nebunie plânge sumbră.
Un arbore într-o grădină.
Un soare negru fără umbră.

Un corb cu ochii de cărbune,
Negura cu el aduce.
Morții nuci din curți apuse,
Dezbracați de haina sfântă,
Alungați spre porți închise.

Pene negre cad ușor,
Se amestecă cu frunze,
Culori sumbre și aprinse
Aduc a curcubeu de moarte
Mirosul lumânării stinse...

De ce trăim?

E noapte și norii mă cuprind
Și mă înteb de ce trăim?
Un simplu om și-o simplă viață
Și mă  întreb de ce murim?

Negura nedumeriri, un mister.
Un orb pășind pe cioburi arse.
Un surd cântând o tristă notă.
Un fum căzut pe-a mele oase.

Creat cu țelul de-a percepe
Durerea să o simt că fuge,
Tristețea să devore mintea,
Inima începe-a plânge

Creat cu țelul de-a fi liber,
Încătușat cu negre gânduri,
Trăiesc și mă sufoc în lanțuri.
Mai liniște e între scânduri.

Creez un orizont de lacrimi
Și mă întreb, de ce trăim?
Contez pe-a sufletului aripi
Și mă întreb, de ce murim?

Crinii negrii

Cercul morții se învârte,
Crinii negrii se zdrobesc
Carii rod sicriul putred,
Încă nu pot să zâmbesc.

Fulger crâncen se coboară,
Aducând fiorii reci.
Munții, doliu păduresc.
Un mormânt, un loc de veci.

Dar liniștea nu e sătulă,
Renegat mă simt în lume
Urlete și sumbre glasuri,
Cântă morții ca la strune.

Și vine vuiet de pe creste,
Frig și ploaie aducând,
Graiul morții se opreste,
Cimitirul înghețând.

Poți tu vântul să oprești?
Gheața dură să se scurgă,
Sângele să mi-l conduci,
Inima să bată surdă.

Ochii să deschid acum,
Ceața neagră să mă ia,
Note nalte să audă,
De la mine pentru ea.

Incapabili de cuvinte.

Auzi în zări, cântând cu jale, muntele și brazii lui?

Auzi cum vântul urlă aspru mișcând geana ochiului?

Sunt zile care vor să spună vorbele cele de foc,

Sunt nopți ce tac și nu cuvântă, moarte aducând pe loc.

Pământul nu mai e pământ, viața cuge ca și lacrimi.

Trăim în paralele timpuri, trăim ca pietrele în veacuri.

Iubirea nu mai e iubire, ura duce la morminte,

Suntem morți vânați de vii, incapabili de cuvinte.

Visez

Blând visez cu ochi-n stele,
Blând te văd venind agale,
Aducând flori albăstrele,
Aruncând iubire-n cale.

 Stau alene și îngân,
Pașii tăi căzănd ritmat.
Inima-mi bate-n suspin,
Te simt acum, adevărat.

Și umbra ta fină aproape,
Calcă pielea-mi încordată
Cânți cântări ca niște șoapte,
Cânți și lin cand dintr-o dată.

Sufletul îmi e de foc,
Deavolul nu-l mai cuprinde.
Visul meu devine joc.
Visul.Scânteia ce ne-aprinde.

Mii de pași

Merg pe-o cale foarte lungă,
Și calc pe gânduri amorțite,
Care cad adânc în somnu-mi
Săgetat ca de cuțite.

Inimile noastre cântă surd
Cântări ce viața le ascultă,
Ce noi le împletim acum
Și mintea noastră le cuvântă.

Totul e divin și mitic.
Focul ne aduce-aproape,
Timpul vrea să ne uităm
Mii de pași ne vor desparte...

Și cred că marile iubiri,
Caută un zeu de moarte,
Să cadă pradă mortți dulci.
Iubire de-o eternitate.

Vrem mâinile să le-ncleștăm
Și să fim urmașii firii,
Dar miile de pași ce neagă
Ne ucid calea iubirii.

Acum aștept timpul ce trece
Să macine ce nu mai poate.
Loial, sunt sluga lui acum;
Mă târăște-n mâini și-n coate.

Granița din lumea noastră,
Spanzură glasul trăirii,
Inocent, naiv să cadă
Sub ghearele dulci a iubirii...

Doi salcâmi

Sfarm în dinți un gust de moarte.
Simt cum fumul mă cuprinde.
Cand pe gând și văd departe,
Toamna rece se ce s-aprinde.

Plumbul brumei mă răcește,
Cerul alb, mărginit va fi de negru.
Umbrita inimă cu dor rapește
O bucată din pământul sumbru.

Doi salcâmi stau încordați,
Sub o priatră grea de ger,
Mor încet, mor congelați.
Strigă grav un glas de fier.

Mierea lor se scurge-n doliu,
Precum un sânge dintr-o rană,
Ce-a fost lovită de orgoliu.
Lacrimi dulci lăsând să cadă.

Doar iubesc

Iubesc ce văd și cred în viață,
Iubesc asemeni ochii tăi,
Sătul de-atâta depărtare
'Ți-aduc cântari din munți și văi.

Colind crevastele aievea
Și caut mult iubirea ta,
Perla lacrimilor tale,
Sărutul tău în viața mea.

Zăresc catargul ce te-aduce,
Grațios în portul meu
Și inima îmi zbate pieptul.
Și-ți văd părul ca de zeu.

Te văd și doar puțin te-ating,
Pitită-mi stai căci sunt finit,
Sfios ca un copil plăpâd
Și te iubesc nemărginit.

Un poet si muza lui

Eu care fac mereu să-ți fie bine,
Cad în gropi sătule de amor,
Săpate cu ură de la tine.
Eu tot te vreau de-aș ști că mor.
Să mor cu ochii larg deschiși,
Să-ți văd privirea-nlăcrimată
Căci tu mă vrei acum,
Dar moartea nu mai iartă.
Sufletul din trup nu pleacă,
Vrea în lume el să stea,
Lacrimile să-ți culeagă
Sărutări de ceața eu să-ți fur
Și să visezi cum te iubesc.
Ai vrea să dormi în patul sur,
Până la întâlnirea morții,
Când eu la cimitir voi sta,
Plutind sfios în fața porții
Și trandafiri de foc să-ți dau,
Sufletul să-l contopesc
Cu puritatea ta divină.
Scântei  privesc plopii pe cer
Dansând poezii eu să-ți șoptesc.
Brusc un negru mă cuprinde,
Deschid doi ochi și te privesc,
În depărtări săruți o gură
Pe care doar tu o mai cunoști
Și-mi crapa inima în piept...
Viața e precum o mură
Neagră dar dulce
Și plină ochi de proști.
Umilit de ei, în umbra nucului,
Stă culcat pe iarba udă,
Un poet gândind la muza lui...

Actoria fericirii

Privescvesc la lună și la stele
Și urâtul îl ascund,
Departe sub un zâmbet vag,
Sinistru, negru și plăcut.

Sub actoria fericirii,
Un suflet plânge melancolic,
Călcat pe aripi de durere,
Lăsat să moară-n întuneric.

Nu vrei să vezi ce simt acum
Și râzi cu poftă de păcate,
Privesc spre tine și îngân,
Amar, un plâns urmat de șoapte.

Cavoul iubirii

Muții urlă în pustie,
Orbii luna o privesc,
Surzii muzica-ți ascultă,
Eu prin versuri te iubesc.

Trandafiri, de morți purtați,
Se usucă pe morminte,
Neagra marmură-i ascunde,
Ca și de un foc fierbinte.

Recea inimă albastra,
Vrea-mpreună noi să fim,
Un etern în întuneric
Prin morminte să murim.

Să veghem prin rai și iad
Și pe băncile din piatră,
Cu raceală noi să stăm,
Congelați în amintiri de vată.

Noi alegem viața

Să încălzim răceala acum,

Atâta timp cât este vară

Și să iubim tot ce avem,

Să nu lăsăm viața să piară.

Căci vremuri grele vor veni

Și mulți atunci vor plange.

O viață au avut și ei,

Dar au înecat-o-n sânge.

O, vai tunete și groază,

Urlete de disperare!

Copiii vor urla atunci.

Fără părinți, copilul moare.

Moare crud în sfera lui

Și inima e devorată.

O șansă a avut atunci,

O șansă care-a fost ratată.

Să iubească o comoră,

Ce pe drum avea să-l pună

Viața să o cârmuiască,

Pe copilul fară vină.

Așa acum el încălzește

Recele, ce-n suflet simte

Și iubește tot ce are,

Prețuind totul cu minte.

Să fim așa toți împreună,

Să nu avem viața amară

Să încălzim răceala acum

Atâta timp cât este vară.

Și dacă plouă

Și dacă plouă nu fi trist, căci soare o să fie
Un vals de lacrimi în curând, la noi o să mai vie
Cerul plânge cu durere și clipește și suspină
Tunet jalnic singuratic se aude în surdină

Doar un om cântă afară sub trei picături de rouă
Suflet pur e râu de apă, ce se scutură și plouă
Zâmbetul lui de pe față mă îndeamnă să visez,
Ploaia nu-i un vis ce singur pot să îl realizez

Nopți de vară picurate blând de norii cenușii
Salve reci pe pieli uscate, mângâieri ca de copii
Cer brăzdat de fulgerări ce nu își ascund mărirea
Surdua muzcă de ploaie, îmi amplifică trăirea

Toate nouă se arată ca să le vedem puterea
Toate de la cer coboară amuțindu-ne tăcerea.
Ploi cu lacrimi ce ne strălucesc pe stradă,
Pe un felinar în noapte și atunci să se mai vadă

Vi iarăși ca atunci

Plăpând în zări te văd fugind,

Ca vântul viscolit în iarnă.

Copil ești tu, te-aud venind,

Șoptind ritmat cu pași de damă

Aduci parfum și praf de stele.

Ochii ți-s cleștar ș-argint,

Obrajii roișii ca de mere.

Așa te văd acum venind

Negrești pământul adormit

Cu umbra ta fină și dulce

Cu forma care m-a vrăjit

Ce azi prin vise mă mai duce

Părul tău ca de cărbune

Mă-nvăluie și mă dezbină.

Erau de mult și zile bune

Când tu zburai ca o albină.

Cântai ca mierla, simfonie,

Timpanul ce mi-l îndulceai

Orchestra era o potgorie,

De unde vinul mi-aduceai

Acum încet cu primavara vii

Ș-un braț plin de lalele-aduci

S-aud pe drum rasetele de copii

Vi iarăși ca o albină

Vi iarăsi ca atunci

Melodie

Singurătatea mi-e prieten,
Trecutul astăzi mă doboară
Și luna o privesc adânc,
Cum o priveam întaia oară.

Nici steaua ta nu o zăresc.
Era luceafărul ce ne unea,
Ca două lacrimi pe obraz,
Raza ei târziu venea.

Porți de trecut închise toate.
Numai vise și momente,
Acum dăinuie în slove,
Muzici singure și lente.

Plânsete de păsări triste,
Graiul celor morți suspină,
Apa din izvor nu curge,
Plopii tremură-n lumină.

O lume vagă

O lume vagă, aspră, rea,
Mătase neagră, rece,
Un suflet greu năpăstuit,
Despicat parcă în zece.

Două lumi și totuși una,
Se văd în nori de lacrimi.
Ascunse parcă-n stele,
Gandul tulbur e de patimi.

Mă-mpac cu ele și zâmbesc,
Nu cred în vise cu eroi,
Mă las adânc uimit de astre.
Mi-aduc aminte de noi doi.

Negreața crudă, răcoroasă
Mă lasă singur printre stele.
Mă bucur liber, căutând
Mirosul tău dulce de miere.

Mă las purat printre catarge,
De îngerii de sus din cer
Ce cu grijă de păzesc,
De răul ce eu ti-l ofer.

Acum ochii nu-mi mai plâng
Ci sufletul înec în mine,
Îmi pare bine ca te văd.
Acum aștept moartea ce vine.

Lasă-mă să simt

Visele vorbesc cu mine,

Ele vor să spun ce simt

Firea tace și mă-ngână,

Nu pot fi, ceea ce sunt.

Zâmbetul nu mă cunoaște,

Sufletul e făr de aripi,

Vântu-mi tremură obrazul

Cel brăzdat acum de lacrimi.

Vreau să strig să mă descarc!

Lumea să m-audă acum,

Rațiunea vrea să tac.

Nu pot să nu-mi văd de drum.

Simt o lipsă în adânc,

Care noaptea nu-mi dă pace

Și mă doare foarte mult,

Eu o rabd pentru că-mi place.

Întunericul mă prinde

Și îmi dă să beau venin,

Somnul să-l adorm îndată

Să-mi beau cupa cea de vin.

Luciul ochilor s-abate,

Prin a nopții fum de moarte,

Țip și nimeni nu m-aude.

Totul e precum o carte.

Rânduri multe așezate,

Amintiri uitate zac.

O copertă le umbrește,

Pe raft, mute stau și tac.

O, mărite cer albastru,

Haide să te-mbrățișez!

Întunericul să piară,

Pe un nor eu să m-așez.

Unde ești?

Îmi place mult să te privesc
așa încât
alerg în larg
te veghez ca și un frate
îmi tresare inima de drag.
De dragul tău mă las uimit
și nu mai plâng.
Mă simt izbit
de valuri reci,
ce gheața le suportă
un urlet grav
în capul meu se zbate.
Ești tu aceea,
ce azi îmi zici că mă iubești
și luna tu nu o mai vezi,
dar ochii din cap
ușor de nori tu îi clătești,
suflând,
un vânt,
răcoros de toamnă
din pajisti verzi
aducând.
Prada nopții,negre,aspre,
ce nu contenește ziua
mă ține strâns tare de gânduri.
Te zaresc sus între astre,
soarele de toamnă amară,
ce apune în neant,
un fior, o așteptare
un tren singur,
într-o gară....
Unde esti?

Blestemul iernii

Și dacă noaptea aș vedea,
Bezna surd m-ar zvârcoli
În gerul aspru învelit
De graiul lupului plesuv,
Ce de haită-i părăsit.

Ascund sub inimă, de tine
Scânteia sufletului meu,
Ce azi tu o poftești ispito
Să simtă ură și dispreț.
De dagoste tu ai golit-o.

Las răceala ta să curgă
Prin temelii de gânduri rele
Și m-ascund să nu răcesc.
Stau și văd și tac în lacrimi
Sunt aici, oare gresesc?

Lovesc în ușa  din trecut,
Ce azi prezentul o închide
Și marmura din ochii ei
Mă lasă vag în întuneric,
Gol, ca un pod cu porumbei

Timpul azi nu mi-e prieten,
Răceala lui îmi dă fiori
Am cutezat să te doresc,
Am cutezat să cred în tine,
Am cutezat să te iubesc.

Nopți întregi

Nopți întregi ascult în taină
Cum șoptește ochiul palid,
Ce orbește bolta stinsă,
Cu mânie, căutând
Pe o pajiște întinsă.

Nu mă vede,dar îl simt
Cum răcoarea lui mă arde
Și mă lasă fără vise,
Alergând spre viitor,
Alergând spre uși închise.

A fost un ieri ce azi nu vine.
Mereu suspinele conduc,
Spre universul dintre pagini,
Acolo unde eu vedeam
Ce unii văd simple imagini.

Precum o criptă rece, neagră,
Lași 'noptarea să mă stingă
În întruchiparea ei sinistră
Și mă pierd și mă cutremur,
Ca o lumânare stinsă...
În întuneric

Singurătate

Și stau privind în gol acum,
Simțind cum sufletul se zbate,
Un gând amar bătut de vânt
Și rece ca o noapte.

O simt cum mă seduce iar,
Cu șoapte negre de ispită.
A mea eternă patimă ascunsă
Și viața de dureri e contenită.

Cum trandafirii se-nnegresc,
Atunci când omul n-are minte;
Așa mă simt și eu acum...
Cuprins de dor,ispite și cuvinte.
                             
Sunt încuiat în labirint,
Ce îmi indeamnă moartea.
E greu să mă ridic să văd,
E greu așa zice și cartea.

Dar eu nu mă destram de toate,
Alung a mele gânduri mute,
Ce azi mă lasă fără grai
Că nu-i nimeni să m-asculte .

Acum plătiți!

Într-o lume doar cu ură și război,
Pacea nopții ne veghează.
Lacrimi reci curg printre ploi,
Ochii negrii de tristete scânteiază.

Unde-i pacea și iubirea?
Unde-s visele cu flori de-argint?
Cand tu om simțeai trăirea,
Totul devenea un labirint.

Ca și copaci verzi în pădure,
Ce azi sunt vii si parcă plâng.
Paziți,tăiați de-a răului secure,
Tăcuți și moartea asteptând.

Ca mielul dus la junghiere,
Ca sufletul la judecată.
Așa sunt ei brăzdați de fiere
Și simt lovituri grele de piatră.

O! oameni răi ce ați făcut,
Din lumea voastră "preaiubită"?
Ați zdrobit-o ș-ați tăcut,
Ați dat vina pe ispită...

Acum voi plângeți cu durere,
Pierdeți lumea și răbdați!
E pedeapsa ce vă cere,
Plata vieții voi s-o dați.

Scrisoare către Alexandra

Mai știi tu dragă Alexandra,
Copii fiind noi ne jucam
Și tu fiind vara cea mare
An de an noi ne băteam.

Umeri plini de vinețeală
Și lacrimi crunte de durere,
Ne foloseam de tot ce aveam;
De pumni, picioare și de perne.

Eram ca doi pui de pisică.
Zile, noi cărți ne jucam
Și nu muream de plictiseală
Noaptea iarăși ne băteam.

Acum țin mult la amintiri,
Și sper să nu le uiți, adică
Copilăria noastră-a fost
Mai bună decât a lui Nică

Prieteni

Și știi atunci când mulți te lasă,

Un om din toți  vine la tine,

El mâna dreaptă ți-o întinde,

Tu o apuci și ea te ține

Mai știi când nu mai poți de râs

Și gluma vrei s-o-mpărtășești,

Dar nu e nimeni  lângă tine.

Tu stai acum și-njur privești.

În drumul  vieții te-ai pornit

Și plângi, pășind, singurătatea.

Secretele se pierd în tine,

Lași în urmă scrisă cartea.

Acum iți spun prieten bun

Să îți rostești copilăria!

Iubește totul pe pământ,

Iubește tu prietetenia!

Iubește-o și  fă să conteze!

Ca frații voi atunci să fiți,

Să fiți uniți și respectați,

Ca frații voi să vă iubiți!

Să faceți asta pentu mine,

Ca eu să fiu bine-mpăcat.

Prieteni, eu nu am avut

Vă rog s-aveți voi, nencetat!

Norii frâng

De ce acum când norii frâng

Nopți cărbune cu-asprime,

Sufletul  nu dă din aripi?

El coboară în suspine...

De ce atunci când eu te văd

Lumina lunii ceața-o duce?

Și în nori ea o preface,

Cântând astfel nota dulce.

Visez în nopți povești de groză,

Lacrimi reci și-nsângerate,

Curg încet și mă săgeată.

Tu nu vi, te-aștept în noapte.

Reci fiori de gheață neagră,

Mă străpung cu dinți de foc.

Inima imi zace tristă,

Plânsul nu mai stă în loc.

Cimitir

Ceața groasă stă în parcul

Unde morții dorm în veci,

Vântul scârțâie o cruce.

Pe morminte cresc ciuperci.

Lilieci din teiul putred

Bântuie peste cavou,

Câinii vagabonzi mai latră,

Bufnița strigă-n ecou.

Frunze parcă vor să rupă

Crengi și să le-arunce-n foc,

Vântul să le poarte-n ceruri,

Dar nu se clintesc din loc.

Un sicriu de lemn așteaptă,

Într-o groapă să-l împing,

Peste el pământ să cadă

Să mă pun încet, să plâng.

Frunzele din corzi de aur

Sfinlți copaci, pagân pământ,

Clatină în notă dulce.

Frunzele din corzi de aur,

Sunetul în cer se duce.

Ploi de lacrimi și dureri

Pe obraji se ratacesc.

Frunzele din corzi de aur

Stropii reci ce curg opresc.

Fruntea rece si albită

Gânduri multe o încearcă.

Frunzele din corzi de aur,

Printre vise o mai poartă.

Amintiri uitate vede

Și se pierde printre ele.

Frunzele din corzi de aur.

Cântă muzică din stele.

Era un vis

Era un vis cum m-așteptam
Și o poveste de imagini,
Vedeam totul ca prin geam.
Ca valul s-a distrus în pagini.

Sub apus de soare-nsângerat,
Cultiv a minții urlet jalnic.
O inima de vârcolac,
Un om cu-n conștient lăuntric.

Acopăr răni deschise azi,
De tine, c-ai plecat,
Lăsându-mă cu gânduri triste
În lume singur ș-alungat...

Farmec

Domol și încet cu gânduri
Te aștept să vi curâd.
Prin ape, munți, nisipuri,
Să mă auzi ca pe un vânt.

Din a stelelor lumină
Îți văd sclipind privirea.
Am să zbor ca o albină
Ca să îmi satur gândirea.

Divin apus mi se arată,
A căldurii nopți de vară,
Seducând mintea curată.
Îmi dai farmec ca o seară.

Mă îmbați cu dulci cuvinte,
Nopțile albe de vară.
Inima încet mă minte,
Scântei din ochi încep să sară.

Ce frumoasă ești...

Ai lumii ochi ce sumbru ne privesc,

Dincolo de ape soarele ne așteaptă.

Flori de mare, pescăruși,

Pe valuri briza mării ne mai poartă.

Spuma mării ne-nconjoară,

Peste culmi și stânci departe,

Marmura vieții separă.

Un destin, ca scris în carte.

Doua lumi atât de calre,

Sub un răsărit de lună,

Doua suflete bizare,

Alergând pe-a mării spumă.

Ești atât de-nfloritoare

Ca și ruptă din povești

O lumina orbitoare

Doamne...

Ce frumoasă ești!

Tu

Nu-i destul de întuneric ca să nu te pot privi.

Nu-i destul de frig afară ca să nu-ți simt sărutarea.

Doar noi doi ne-n brațișam, pe o bancă singuri seara

Ca doi vulturi singuratici, capturați în colivii.

Visul iernii ce domnește ne dă viață și iubire.

Focul dragostei s-aprinde șoaptele devin tăcere,

Gândurile încep să cânte imnuri fine de plăcere.

Fantezii încep să curgă afundandu-ne-n orbire.

Amintirile se scurg în lacrimi, timplul moare în trecut

Parcă totul se oprește să îți cânte în surdină,

Norii, stelele si gerul cântă zumzete de-albină.

Doar un cerb mugește-n vale, parcă ani el a zacut.

Nopți întregi stau și privesc chipul tău cel adormit,

Mă îmbată și mă duce într-o lume din apus.

Ești lumină pe pământ, de-ntuneric sunt răpus,

Și în vise ești divină mă conduci spre răsărit.

Sper ca viața să nu moară să trăim veșnic aici,

Tu lumina de la stele eu pamântul luminat,

De divina ta iubire, șoapte dulci m-au alinat.

Ani și luni și zile se-nvârteau în timp, atunci.

Amintiri despre vară

Cântarea serilor de vară
Curând pe valuri se întinde,
Prin lumini și foc și pară,
Mă pierd în tine și-n cuvinte.

Pe a cerului căldare stinsă
Și a-ntregii lumi, lumină,
Te zăresc etern în șoapte,
Te zăresc ca și o zână.

Viața mea e efemeră.
Înconjurat de gânduri negre,
Mă închid ca într-o sferă,
Ești lumina de la stele.

Încălzindu-mi tu privirea,
Mă eliberezi, cuvinte.
Îmi trezești din nou trăirea,
Ești un înger printre sfinte.

Unde pleci? Când o să vi?

Din întuneric și asprime,
Cu dureri și crunte lacrimi
Se aprinde focu-n mine.
Printre-a sufletului aripi.

Curând a zilei asfințit,
Sorbind din șoapta nopții.
Încălzește un chibrit
Dând lumină-n calea vieții.

Îmi ridic gândul la cer.
Și mă întorc din nou spre bine
Căci nu voi ezita să sper,
C-o să vii din nou la mine

Dar surd, prin corzile chitătii,
Un sunet dulce-armonios
Ajunge azi la malul mării,
Unde stăteam noi doi pe jos.

Spuma mării mă îndeamnă
Să mă las cuprins de farmec,
Cu putere, fără grabă.
Să mă desprind din întuneric.

Glasul focului mă cheamă
Vreau să-l sting și-nnebunesc
Însă în chemarea lumii
Sentimentul îl zdrobesc.

Peste-a munților crevaste
Vântul suflă vijelii.
Ce mă fac eu fară tine
Unde pleci?Când o să vi?

Lumea mea

În colț de stradă stau plecat,

Cu lacrime amare,

Ascult cum vântu-mi trece-n zare

Și rău mă doare, doare

E lumea mea, întunecată

Sunt singur și nu am nimic

Prieteni, rude d-astă dată

De soartă rău sunt pedepsit

Și gând pe gând eu mă opun

Să nu vad negrul nopții mele

Cum luna vede cerul

Eu nu mă văd în stele

Mă văd închis în ceața neagră

De reci loviri cuprins.

Îmi saltă inima în piept

De frică sufletul mi-e stins...