Renllöv

Negre bucle de cărbune,

Cad pe umerii-i plăpânzi.

Foc din inimă-mi aduce,

Ochii ei ca și oglinzi.

Blânda lună o vegheză

Și frumsețea i-o reflectă.

Basmele devin realuri,

Fața-i mândră și perfectă

Buzele-i șoptesc tristeți.

Dragoste vrea să ofere.

Umbra ei îmi dă fiori,

Gandul ei nimic nu cere.

Muzica o cânta-n slave.

Creatură minunată,

Soarele din univers,

O, tu preafrumoasă fată.

Ură

Între pereții grei de piatră,

Mâinile mi le-ncovoi,

Ochii plâng și mina scrie.

Funii groase cad greoi.

Pumnii fără milă, tare,

De pereți ei se izbesc,

Ura vine printre vene,

Tot ce vad acum urăsc.

Fulger viu și tunet surd,

Calm mă poartă în noptare.

Spinii mă agață dur,

Tot ce vad acum mă doare.

Mintea mă îndeamnă iar,

Să dărâm ce-am construit.

Ura mă pătrunde-ncet,

Nu mai cred în ce-am iubit

Realitate

Visez încet și mă înnec,
Într-un gând cu valuri crude.
Nu știu ce să fac și mă opresc.
O văd și știu ce îmi ascnde.

În cale ne-ntâlneam noi doi,
De mână o țineam în taină.
Ușor adie vântul prin castani
Și mă racește-ncet prin haină.

Nu e frig, ci-i un fior,
Ce astăzi nu mă lasă-n pace.
Te pierd acum, atunci, oricând.
Glasul toamnei nu-mi mai place.

Îmi șoptește la ureche,
Cu durere și amar:
Tu ești singur pe Pământ
Și nu uita, tu ai un dar.

Poate nu a fost sortit,
Dar mă gândesc acum la tine,
Unde munții pleacă fruntea,
Unde apa cântă în suspine.

Ești tu acolo, oare mă aștepți?
Pe ape tulburi și coline,
Eu îmi încep călătoria.
Ce o să fac când o s-ajung?
O să mai știi oare de mine?

Agonie și dispreț

Agonie și dispreț
Frică și deșertăciune,
Plânsete interioare,
Adunate ca și dune.

Toate vin și stau aici.
Toate sfâșie gândirea,
Trosnind oasele în mine,
Subit vine adormirea.

Ca un mort veghez acum,
Fără inimă și putred.
Sentimentele sunt șterse,
Mintea, e tărâmul umed.

Visele rămân visate,
Caldele trăiri sunt reci.
Ochii negrii sunt pierduți,
Totul neschimbat pe veci.

Realismul mă doboară
Și mă bate cu trădare,
Picură din cer cenușă.
Totul încet parcă moare.

Fier

Și uit tot și las să piară,
Glasul meu moare acum
Și cu el țipăt de fiară.

Ochii roșii sunt de lacrimi,
Sângele umbrit se face,
Sufletul e plin de patimi.

Fața neagră mi-e de ger,
Buzele îmi sunt amare.
Inima e-acum de fier.

În neant m-am abătut
Și cu morții eu grăiesc.
Singur în ploaie pierdut

Zile trec și vin decenii,
Clipe trec acum aievea,
Viata trece în milenii.

Chinuri sferice mă rup
Cerul negru e de rău.
Vise reci mă fac cărunt

Putrezi ochi se uită sumbru
Prin cavourile joase,
Printre ei încep să umblu.

Muzica ce dăinuiește,
Mă adoarme infinit.
Moartea, ea mă definește.

Un monstru

Visesz către celeste timpuri

Și cad în munți de infinit,

Mă prierd în amintiri trecute

Și adorm de dragoste orbit.

Un monstru sunt, o creatură,

Un om ce caută destinul,

Cuprins de flăcările reci,

Ce le-ncălzesc ușor cu vinul.

Eterna viață mă așteaptă

Însă monstrul cel din mine,

Mă oprește din gândit.

El vrea viața lângă tine.

Ochii îi închid în noapte,

Căzând adânc îngândurat...

Unde în lume ești tu?

Căci eu te caut ne-ncetat.

În zadar o caut

Crescând eu las să piară,
Mărunt și des în ochi,
Nisip amestecat cu ceară
Și frunze crude de la plopi.

Cutremur de cuvinte rare,
Mă-nfioară nopți și zile.
Luna neagră acum pare...
Mult am mers, sute de mile.

O caut și ea acum mă vede.
Comori ascunse în pământ,
Mai ușor sap după ele,
Mai ușor mor căutând.

În zadar îmi stric gândirea,
Căci goluri sumbre mă apasă.
Ea-mi întunecă privirea
Plec eu ochii grei spre casă.

Negru, gol și-npovărat,
Cu dorințe m-am aprins.
Am visat și am sperat,
Dar ura ei de tot m-a stins.