Ultima strigare

Îmi arde între gene,

Un foc de rece somn,

Iar mâinile-mi uscate

Negrite parc-adorm.

Se lasă peste seară, 

Un răget necurpins,

Căci luna își coboară

Grei nori de la apus.

Brăzdată mi-e și fruntea,

De suferinde gânduri

Și plopii cu-a lor umbră

Îmi sunt brazde la pluguri.

Își clatină din frunze,

Încet până pe-obraz

Căci dând de-o dalbă apă,

Rămân fără răgaz.

Subită cade ploaia

Pe fața-mi 'tunecată,

Iar vântu-mi mână părul

Spre mintea încuiată.

Buzele-mi cărnoase

Încep să sângereze,

De dorul de săruturi

Și vorbele burgheze.

Pe umerii de lemn

S-așază un nocturn,

E ultima strigare

În lumea ce-o confrunt.

Chip pleșuv

Și plânge o vioară,
Pe zidul ca de os.
O moarte mă cuprinde
Și toul e noros.

Pătrunde pe sub piele,
Un firg de zile reci,
În ochi se uscă lacmini,
Pe cruce cresc ciuperci.

Cenușa din sicrie
S-avântă peste dealuri,
Iar florile de piatră
Se sparg în roșii valuri.

Un chip pleșuv și nisns
Privește în pustie,
De mână mă cuprinde
Ca să mă ia-n vecie.

Nocturna lui umbrire
Mă calcă pe suflare
Și ochii imi despică,
Făcând pași pe cărare.

Se degradeaza drumul
Sub pașii de strigoi,
Iar inima se-oprește
Plutind parcă-n noroi.

Sunt eu plecat în lume
Și soarele-a apus.
Sunt gol în miezul iernii
Și mort ca un supus.

Footsteps in the snow

Behold the footsteps in the snow!
They lead to anger and dispear,
We change the future through the past,
Because the justice brings the fear.

Why don't you call the sky
To whisper through the word of fire?
Don't bow to weapons of the sand!
Just rise your head with one desire!

Prepare to fight beneath  your thoughts
In times of war and sacred peace,
Don't swallow all the dark and sun
Because you'll stand alone to this!

I'm judging us, the humankind,
Because collapsing knocks the door.
And you just stare and don't unite
To reach the true love's saving shore.

Toamnă arămie

Respiră tu Pământe

Și lasă ca să plouă,

În inimile noastre

Cuvinte, dar și rouă.

Și ceața dintre pagini,

Să fie ca o apă,

Ce peștii își ascunde,

Când cerbul se adapă.

Suspinul dintre crengi

Citească printre rânduri,

Ca lupii când se luptă,

Lăsând prada la vulturi.

Căderea frunzei fie,

Cerneală și condei,

Ca un papirus antic

Să fie-n felul ei.

Dar ea sa fie sfântă,

Ca toamna arămie,

Să plece dimineața

Și iarăși să mai vie.

Răzbun de toamnă

Sufocu-mă în tine
O, toamnă mânioasă,
Sub cerul tău de fumuri,
Pe huma noroioasă.

Și mă sufoc spre bine,
Căzând pe pat de ramuri
Și calde frunze-mi sunt,
Pictură de pe geamuri.

Se zbate roșiatic
Alcoolul peste vie,
Când vântul tău cel aspru
Pătrunde în chilie.

Iar ploaia dinspre dealuri
Răzbate a veni,
Apocalipsa toamnei
Nu cruță nici copii.

Tablou pictat cu vreme
Și timp dar și ecou,
Reflectă pe retina-mi,
Momente din cavou.

Și toate-s reci spre alb
Și nu se bat pe viață,
Când toamna e în preajmă
Făcând loc pentru gheață.

Lipsă

Consum cuvinte ce ziceai,
Ascunse azi în texte vechi
Și pierd priviri spre ochii tăi
Și chiar momentele le pierd.

Dar în contur de toamnă grea
Șase ploi se bat spre zile.
Greul cer de nori s-arată
Nouă vremi se-ntind pe mile.

Unde-i ea cea din contraste?
Care-mparte cel pământ,
Sărutnâd minuni și fapte
Și sângele din ochi curgând.

De ce nu vii cuminte iară?
Pletele să-ți răsfoiesc,
Genele curbate fi-vor
Viața care s-o trăiesc.

Lună

Sub clar de cer suspină
Un cerc aprins de nea
Și scaldă în lumină,
Pe oameni ca o stea.

Ea crește rar și magic
Cu-n licăr de inel,
Sorbind din timpul tragic
Și scade tot la fel.

Luna ne e este calea
În nopțile cu stele,
Când soarele și ziua
Se pierd între vâlcele.

Dar luna ca și fragii
E dulce-acrișoară,
Ne mângaie obrajii
Din zorile de seară

Și ziua se ascunde
Lăsându-ne uitați,
Pe pajiștile scunde,
Și-n munții goi, uscați.

Pasăre străină

Se scutură brazii
În noaptea de afară
Și lumea e sub stele
Iar luna pare goală.

De ce în vechiul nuc
Rămân mistere vechi?
Le uit mereu menirea
Când pe sub el eu trec.

O pasăre străină
Îmi cântă din privire
Și buzele-mi muțește
Când ochii-s în orbire.

Spre chinuri ea mă duce
Și nucul mi-l doboară.
Cu dulci cuvinte stinse
Săruturi îmi presară.

Mă duc hipnotizat
Spre un ecou adânc
Și pier de bucurie
Sărutul când ating.

Dar totul se destramă
Când ochii îi deschid
Și luna pare neagră
Sub cerul de argint

Iar nucul cel de bronz
Brăzdat e de tristețe,
Uitat a fost de mine
La pură bătânețe.

Sunt eu cu el acum
Zăcând de-ntunecime
Căci pasărea străină
Nu ne-a lăsat cu bine.

Un om înlănțuit

Un chip uitat de gând

Și plin de zile sure,

Clădește un mormânt

Din frunze și pădure.

Domnește sub o lună,

Un om înlănțuit,

Iar inima-i nebună,

Îi bate-n infinit.

Și lacrimi alungate

Îi pică pe obraji,

Iar hainele împarte

Copiilor de magi.

Durere și suspine

Îl calcă în picioare,

Iar glasul care vine,

Îl stinge dar il doare.

Cuvânt nu se aude,

Ci tace de durere,

Ploaia vrea să-l ude,

Dar e târziu și piere..

Timp și război

Un timp ce radiază moarte,

În calea lui calcă pământ

Și plopii pier în zi și noapte,

Șezutul verde-i un mormânt.

Șubred glas zolește-n umbre,

Către stele se înalță.

Spirite-ncuitate umble,

Pe tărâmnul plin de gheață.

Două lunci stau stăvilite

În sălbăticie stearpă,

Parca-un sânge le înghite

Scârțâind o strâmbă harpă.

Pe meleaguri alungite

Soarele nu-și varsă zorii,

Ci umbit de ploi mocnite

Tace, subjugândul norii.

Dar în veșnica pustie

Care zace ca o moartă,

Aspre bătălii învie,

Pentru viață și răsplată

Răget surd în depărtări

Face pași ca de război,

Cerbii coarne-lumânări

Le ridică dintre ploi.

Patru urși spintecă-n coji

Ca să piară glas de cerb,

Gem și ei ca niște moși,

Pașii lor pământul fierb.

Singur stau și eu părtaș

Să privesc sălbăticia,

Nori și ploaie n-au locaș,

Vor să bată bătălia.

Foc și tremur între lumi

Se coboară ca din lună,

Dar ei urlă dând din pumni

Ploaie, nori și-a morții zână.

Câmp de fier maro și putred

Se astupă cu verdețuri,

Timpul trece, alții nu cred,

Rodul vieți-i plin de ghețuri.

Un bust de lut

Sunt om și pierd contrastul

Pereților de viață,

Când lumea cade-n arsul

Mormânt fără de față

ȘI iau în palme lutul,
Terestului tărâm.
Să pun în el suflare
Și-o inimă să pun.

Femeie să clădesc,
Cu lacrimi și sudoare;
Cu brațe de regină
Și vorbe-nbătătoare

Și păr de verde iarbă,
Să-i cadă peste umeri,
Iar fruntea fie-i dalbă
Și buzele de nuferi.

Iar zic că om mă aflu
ȘI pierd în bezna minții,
Speranța că nu-i cale
Prin lut să dau sens vieții.

Deci stau și modelez
Ș-aștept un demiurg,
Să ungă bustul rece,
Cu viață și sărut.

La mormântul unui dascăl

Un negru steag s-a ridicat

În nima nostră-amărâtă,

Când tu ca dintre pământeni

De-a morţii sorţi ai fost furată.

Iubită mamă şi profesor,

Cu zâmbet încărcat de viaţă,

Sufletu-ţi merge la cer,

Iar noi îţi plângem a ta faţă.

De ce ne laşi fără de ochi

Şi te ascunzi într-un pământ?

Rămâi aievea printre noi!

Cu toţii-mpărtăşim ăst gând.

La mormântul tău acum,

Noi copii plecăm privirea.

Cu pline flori de lacrimi triste

Îţi împodobim dormirea.

Un cert ecou

Un cert ecou s-aude-n umbre
Și bate a orori și moarte.
Adună în cântări și turme
Poame seci, crude și coapte.

Un timp vechi și încuiat
Lovește crud pe fața rece,
Topoare de argint nu taie,
Un stejar ce vrea să plece.

O viață pare c-a trecut
Și între veacuri se ascunde,
Doi ochi umpluți de lăcrimări,
Pierduți sunt printre unde.

La noapte

La noapte nu mai dorm în casă,
Ci mă întind sub nucul verde
Să mai câștig o mică șansă
Sub cerul negru ce se vede.

Și mă încui în lemn de-argint,
Să nu mă simtă vântul sacru.
În nuci privirea s-o întind,
Să văd, să uit un suflet aspru.

Dar urlă singur într-un cod
Un glas ce soarbe din magie
Și mă descopăr ca să-l văd,
Aroape-n cer, inima-nvie.

Nu mă face ca să uit,
Ci mă adapă cu-mboldire.
Ai mei doi ochi nu pot să-i ud,
Spre tine vrea s-arunc privire.

Tu ești toamna care plouă
Și nu te-ating ca pe o lună.
Inima se-mparte-n două,
Iar din vioară-i rupt-o strună.

Din trupul tău iese sfios
Un glas de iarnă și de miere
Căci cerul negru e noros.
Și-mi umple pieptul de putere.

Secetă

În secetă și lut crăpat,
Îmi pierd suflarea ca din zbor
Când ploile se fac de praf
Și umbră nu mai am din nori.

Nici lacrimile pe obraz
Nu se pornesc spre buze arse,
Ci se topesc în frigul verii
Lăsând obrajii-n focuri false.

Un tei se clatină-n pupilă
Și udă-i vremea-n preajma lui,
Corana frunzelor de viață
Umbrește-n duhu' prundului.

Un susur fiert în trup aud
Atunci când soarele nu iartă,
Iar gemete ca de mormânt
Zidesc în tei o mândră artă.

Dar teiul e doar în pupilă
Și eu îl simt în chinuri reci,
Căci cerul ploaia nu-și mai varsă
Și noi rămânem muți și seci.

În ceas de absolvire

Acum la despărțirea nostră,

Aș vrea cuvinte să vă spun.

Să nu uitați voi absolvenți

De clasă, profi și de album.

Nu plângeți că s-a terminat

Un vis aievea de copii,

Ci râdeți că în patru ani 

Noi ne-am găsit printre prostii.

Prima oră mate-aveam

Și ne făceam ca suntem obo,

Un test modificat dădeam,

Iar după răspundeam și solo.

Apostol nu ne bagă-n bac,

Căci Moromeții nu ne lasă,

Vreo zece variante simple

Trebuiau puse pe masă.

Cu Toma nu e de glumit,

Căci de nu știi cu doi te lasă,

Iar Bledea explica succint,

De se-auzea-n a treia clasă.

Călin ne antrena pe toți

Cu doi și cinci la sărituri,

Iar Pop Ramona tot spera

Să fim iertați prin rugăciuni.

Han de bluză ne trăgea

Și cu morală de o oră

Ne certa și-apoi zâmbea

Că nimeni n-avea uniformă.

Acum regret ce n-am facut

Și c-am făcut ce nu e bine,

Căci patru ani din viață

Rămas-au amintire.        

În viața de liceu inveți

Să pierzi și să câștigi,

Dar pierderea e doar de timp,

Când ai colegi cu care-nvingi.

Copiii mei, frați și surori,

În timpul ce-l aveți în față

Fiți curajoși, încrezători,

Că iarași vine-o dimineață.

                            

Iar voi profesori, dascăli buni,

Vă mulțumim deodată,

Că ne-ați răbdat săptămânal,

Păstrând mintea curată.

Acum liceule te pierd

Și nu stiu cui eu să te las,

Vin iarași anii grei de fugă

Tu-mbătrânești ca și un ceas.

Uscat

Lovește inima în piept

Și e desfrâu și dezmierdare

Când aburul se duce drept, 

Doi ochi negrii cer iertare.

Golind a umedului apă,

Se face sec în lacul rece,

Pământul tremură și crapă

Și crapă totul parcă-n zece.

Doar fire de lumină cară

Pe-a norilor de vis din cer,

Străin se duce omul iară,

Un chip de lut cu trup fier.

Într-un pustiu se pierde crud,

O lacrimă și plânge. 

Căci chipul lui e antic, surd

Și sufletul cu sânge.

Cel mai frumos dintre morminte

Un val de sunete sihastre,
S-abate liniștit, cuminte,
Sub un castan bătrân s-ascunde
Cel mai frumos dintre morminte.

Cu roze flori de primăvară,
O neagră marmură cu scripte
Sclipește sub un jar de soare
Cel mai frumos dintre morminte.

Și plin de lumânări uitate
Ce zac în vântul cel fierbinte,
Să lumineze ca o lună
Cel mai frumos dintre morminte

Pe crucea plină de polenuri
O coroană stă de linte
Rotunjită vrea să-nvie
Cel mai frumos dintre morminte

Dormind pe marginea cărării
În lacrime armare simte,
Cum nu răspunde rugăciunii
Cel mai frumos dintre morminte

Pustiu rămas-a în contemplu
Și liber fără de cuvinte
Uitat a fost și ne-ngrijit,
Cel mai frumos dintre morminte.

Tic-Tac

Coloane sumbre de cuvinte
Înmoaie lacrimi pe obraz,
În aval spre barba ninsă,
Anii trec făr de răgaz.

E cerneala tot mai nagră,
Tot mai greu îmi amintesc
De-un final ce mă așteaptă,
Ruptura sfatului frățesc.

Pe căi de piatră funerară,
Ne alungăm pașii spre porturi.
E scump să-ți amintești trecutul
Plin de oameni și de locuri.

Ce te mistuiești tu viață?
Unde-i graba asta mare?
Timpule rămâi în urmă,
Nu-mi lua anii din zare!

Două lacuri zac uscate,
În străfundul unei văi.
Tic! E timpul care trece
Tac! Subjugat ca de călăi.

Părți

Surprinde-mă cu un cărbune,
Ce îl stingi în lacrimi.
Negre gene, ochi de piatră,
Capul greu ți-l clatini.

Coloane întrerupte dorm
Sub un ceas de fer.
Nouă zile fără somn,
De ce mai rătăcești în ger?

Capete  răsfrâng în zori,
Tu sorbești a lunii viață,
Fără dealuri o-nconjori,
Dând lumină de la gheață.

Unde e un pisc de munte
Care viața s-o agite?
Șoimii vânturi să asculte,
Printre mugete de vite.

Dar raiul nu pare să-l văd
În ceața caldelor uitări,
Ci aievea îl aud
Cum văd muzica în zări.

Străin în munți

Nu-ți îndrepta privirea
Spre culmi de-odinioară,
Căci luna mă îmbată
Și munții te-nconjoară.

Pribeag la pisc de deal,
Cobor spre negre ape,
Un vultur mă orbește
Și să m-omoare poate.

Călătoresc spre inimi,
Să caut nu m-opresc.
Urgine, foame, zbucium,
În mine clocotesc.

Un necorman sihastru
Mănâncă dint-un suflet,
Selen privea la ape,
Vorbind fără de cuget.

E slobodă vorbirea,
Călătorind spre tine.
Mormane de sclipiri,
Erup parcă din mine.

Dar îmi îndrept privirea
Spre culmi de-odinioară,
Căci luna te îmbată
Și munții mă-nconjoară.

Scripte dungi

Scripte dungi pe pietre rare
Cufundate-n amintiri,
Glas de grotă le îngroapă
Pe alei în cimitir.

Doi stejari pe-o culme grea,
Calcă somul congelat.
Între marmuri negre surde,
Doi străjeri stau în palat.

Trandafiri de roșu sânge,
Ofiliți cad peste gropi.
Vântul curge ca o apă,
Norii suflă foc și stropi.

Calme zări de ceară albă
În pământ stau răsărite,
Clătinând sclipiri de aur,
Neagra umbră se întinde.

Bătrâni

La brațul tău angelic, trimit o sărutare
Și ruga mea spre tine, femeia din mormânt
Cu liniște de piatră, tu mă asculți plângând
În contenita lume ce s-a oprit în zare

Să cânte azi cu mine o pierdere de cuget,
Cu dulce glas din ceruri și dulce dezmierdare,
Cu anii mei pierduți în veac de o pruncie,
Cu line slove scurte ce pier sărind în suflet.

Mărit de legi nescrise, de mână el te ține
Și în eternitatea albă, voi doi ne așteptați
Cu frică de tristețe și glas de grea dorință
Slăbesc lacrimi din ochi, căci timpul iară vine

Și vine alungat, de luntrea celui cu voință.
O! tu omul slab din recele pământ,
Ce mă țineai în brațe când nu puteam să dorm,
Cu zâmbetul în lume pierdut ești tu acum,

Dar stai prezent în inima și suflet și graiuri și cuvânt,
Căci tu domol țineai  putere-n mădulare
Dar timpul se destramă rapid ca și niciând.

Lovind în țărmurile vieții al bățrâneții an,
Se surpa liga mării ce ne salvează duhul,
Umplut de vieți sihastre uitate în nisip.
Bătrânii dorm un somn și noi suntem orfani.

Palme de zăpadă

Țipete din lemnul ud,

Care crapă în neștire

Noaptea gerul îl aud,

Morții dorm în nemurire.

Grele palme de zăpadă

Cad pe genele muntoase,

Colorează în ogradă

Soluri grele, noroioase.

Lupii vântului albastru

Urlă în pustia vale,

Cerbul rage ca sihatru,

Norii par o alba mare.

Cai de codru cărbunii

Varsă aburi de răbdare,

Tropote ca de stihii

Tremură zăpada moale.

Corbi de furnze cenușii

Clatină din aripi scurte,

Vântul taie ca felii,

Toate apele sunt mute.