Și dacă plouă

Și dacă plouă nu fi trist, căci soare o să fie
Un vals de lacrimi în curând, la noi o să mai vie
Cerul plânge cu durere și clipește și suspină
Tunet jalnic singuratic se aude în surdină

Doar un om cântă afară sub trei picături de rouă
Suflet pur e râu de apă, ce se scutură și plouă
Zâmbetul lui de pe față mă îndeamnă să visez,
Ploaia nu-i un vis ce singur pot să îl realizez

Nopți de vară picurate blând de norii cenușii
Salve reci pe pieli uscate, mângâieri ca de copii
Cer brăzdat de fulgerări ce nu își ascund mărirea
Surdua muzcă de ploaie, îmi amplifică trăirea

Toate nouă se arată ca să le vedem puterea
Toate de la cer coboară amuțindu-ne tăcerea.
Ploi cu lacrimi ce ne strălucesc pe stradă,
Pe un felinar în noapte și atunci să se mai vadă

Vi iarăși ca atunci

Plăpând în zări te văd fugind,

Ca vântul viscolit în iarnă.

Copil ești tu, te-aud venind,

Șoptind ritmat cu pași de damă

Aduci parfum și praf de stele.

Ochii ți-s cleștar ș-argint,

Obrajii roișii ca de mere.

Așa te văd acum venind

Negrești pământul adormit

Cu umbra ta fină și dulce

Cu forma care m-a vrăjit

Ce azi prin vise mă mai duce

Părul tău ca de cărbune

Mă-nvăluie și mă dezbină.

Erau de mult și zile bune

Când tu zburai ca o albină.

Cântai ca mierla, simfonie,

Timpanul ce mi-l îndulceai

Orchestra era o potgorie,

De unde vinul mi-aduceai

Acum încet cu primavara vii

Ș-un braț plin de lalele-aduci

S-aud pe drum rasetele de copii

Vi iarăși ca o albină

Vi iarăsi ca atunci

Melodie

Singurătatea mi-e prieten,
Trecutul astăzi mă doboară
Și luna o privesc adânc,
Cum o priveam întaia oară.

Nici steaua ta nu o zăresc.
Era luceafărul ce ne unea,
Ca două lacrimi pe obraz,
Raza ei târziu venea.

Porți de trecut închise toate.
Numai vise și momente,
Acum dăinuie în slove,
Muzici singure și lente.

Plânsete de păsări triste,
Graiul celor morți suspină,
Apa din izvor nu curge,
Plopii tremură-n lumină.

O lume vagă

O lume vagă, aspră, rea,
Mătase neagră, rece,
Un suflet greu năpăstuit,
Despicat parcă în zece.

Două lumi și totuși una,
Se văd în nori de lacrimi.
Ascunse parcă-n stele,
Gandul tulbur e de patimi.

Mă-mpac cu ele și zâmbesc,
Nu cred în vise cu eroi,
Mă las adânc uimit de astre.
Mi-aduc aminte de noi doi.

Negreața crudă, răcoroasă
Mă lasă singur printre stele.
Mă bucur liber, căutând
Mirosul tău dulce de miere.

Mă las purat printre catarge,
De îngerii de sus din cer
Ce cu grijă de păzesc,
De răul ce eu ti-l ofer.

Acum ochii nu-mi mai plâng
Ci sufletul înec în mine,
Îmi pare bine ca te văd.
Acum aștept moartea ce vine.

Lasă-mă să simt

Visele vorbesc cu mine,

Ele vor să spun ce simt

Firea tace și mă-ngână,

Nu pot fi, ceea ce sunt.

Zâmbetul nu mă cunoaște,

Sufletul e făr de aripi,

Vântu-mi tremură obrazul

Cel brăzdat acum de lacrimi.

Vreau să strig să mă descarc!

Lumea să m-audă acum,

Rațiunea vrea să tac.

Nu pot să nu-mi văd de drum.

Simt o lipsă în adânc,

Care noaptea nu-mi dă pace

Și mă doare foarte mult,

Eu o rabd pentru că-mi place.

Întunericul mă prinde

Și îmi dă să beau venin,

Somnul să-l adorm îndată

Să-mi beau cupa cea de vin.

Luciul ochilor s-abate,

Prin a nopții fum de moarte,

Țip și nimeni nu m-aude.

Totul e precum o carte.

Rânduri multe așezate,

Amintiri uitate zac.

O copertă le umbrește,

Pe raft, mute stau și tac.

O, mărite cer albastru,

Haide să te-mbrățișez!

Întunericul să piară,

Pe un nor eu să m-așez.

Unde ești?

Îmi place mult să te privesc
așa încât
alerg în larg
te veghez ca și un frate
îmi tresare inima de drag.
De dragul tău mă las uimit
și nu mai plâng.
Mă simt izbit
de valuri reci,
ce gheața le suportă
un urlet grav
în capul meu se zbate.
Ești tu aceea,
ce azi îmi zici că mă iubești
și luna tu nu o mai vezi,
dar ochii din cap
ușor de nori tu îi clătești,
suflând,
un vânt,
răcoros de toamnă
din pajisti verzi
aducând.
Prada nopții,negre,aspre,
ce nu contenește ziua
mă ține strâns tare de gânduri.
Te zaresc sus între astre,
soarele de toamnă amară,
ce apune în neant,
un fior, o așteptare
un tren singur,
într-o gară....
Unde esti?

Blestemul iernii

Și dacă noaptea aș vedea,
Bezna surd m-ar zvârcoli
În gerul aspru învelit
De graiul lupului plesuv,
Ce de haită-i părăsit.

Ascund sub inimă, de tine
Scânteia sufletului meu,
Ce azi tu o poftești ispito
Să simtă ură și dispreț.
De dagoste tu ai golit-o.

Las răceala ta să curgă
Prin temelii de gânduri rele
Și m-ascund să nu răcesc.
Stau și văd și tac în lacrimi
Sunt aici, oare gresesc?

Lovesc în ușa  din trecut,
Ce azi prezentul o închide
Și marmura din ochii ei
Mă lasă vag în întuneric,
Gol, ca un pod cu porumbei

Timpul azi nu mi-e prieten,
Răceala lui îmi dă fiori
Am cutezat să te doresc,
Am cutezat să cred în tine,
Am cutezat să te iubesc.

Nopți întregi

Nopți întregi ascult în taină
Cum șoptește ochiul palid,
Ce orbește bolta stinsă,
Cu mânie, căutând
Pe o pajiște întinsă.

Nu mă vede,dar îl simt
Cum răcoarea lui mă arde
Și mă lasă fără vise,
Alergând spre viitor,
Alergând spre uși închise.

A fost un ieri ce azi nu vine.
Mereu suspinele conduc,
Spre universul dintre pagini,
Acolo unde eu vedeam
Ce unii văd simple imagini.

Precum o criptă rece, neagră,
Lași 'noptarea să mă stingă
În întruchiparea ei sinistră
Și mă pierd și mă cutremur,
Ca o lumânare stinsă...
În întuneric

Singurătate

Și stau privind în gol acum,
Simțind cum sufletul se zbate,
Un gând amar bătut de vânt
Și rece ca o noapte.

O simt cum mă seduce iar,
Cu șoapte negre de ispită.
A mea eternă patimă ascunsă
Și viața de dureri e contenită.

Cum trandafirii se-nnegresc,
Atunci când omul n-are minte;
Așa mă simt și eu acum...
Cuprins de dor,ispite și cuvinte.
                             
Sunt încuiat în labirint,
Ce îmi indeamnă moartea.
E greu să mă ridic să văd,
E greu așa zice și cartea.

Dar eu nu mă destram de toate,
Alung a mele gânduri mute,
Ce azi mă lasă fără grai
Că nu-i nimeni să m-asculte .

Acum plătiți!

Într-o lume doar cu ură și război,
Pacea nopții ne veghează.
Lacrimi reci curg printre ploi,
Ochii negrii de tristete scânteiază.

Unde-i pacea și iubirea?
Unde-s visele cu flori de-argint?
Cand tu om simțeai trăirea,
Totul devenea un labirint.

Ca și copaci verzi în pădure,
Ce azi sunt vii si parcă plâng.
Paziți,tăiați de-a răului secure,
Tăcuți și moartea asteptând.

Ca mielul dus la junghiere,
Ca sufletul la judecată.
Așa sunt ei brăzdați de fiere
Și simt lovituri grele de piatră.

O! oameni răi ce ați făcut,
Din lumea voastră "preaiubită"?
Ați zdrobit-o ș-ați tăcut,
Ați dat vina pe ispită...

Acum voi plângeți cu durere,
Pierdeți lumea și răbdați!
E pedeapsa ce vă cere,
Plata vieții voi s-o dați.