Ultima strigare

Îmi arde între gene,

Un foc de rece somn,

Iar mâinile-mi uscate

Negrite parc-adorm.

Se lasă peste seară, 

Un răget necurpins,

Căci luna își coboară

Grei nori de la apus.

Brăzdată mi-e și fruntea,

De suferinde gânduri

Și plopii cu-a lor umbră

Îmi sunt brazde la pluguri.

Își clatină din frunze,

Încet până pe-obraz

Căci dând de-o dalbă apă,

Rămân fără răgaz.

Subită cade ploaia

Pe fața-mi 'tunecată,

Iar vântu-mi mână părul

Spre mintea încuiată.

Buzele-mi cărnoase

Încep să sângereze,

De dorul de săruturi

Și vorbele burgheze.

Pe umerii de lemn

S-așază un nocturn,

E ultima strigare

În lumea ce-o confrunt.