Tu

Nu-i destul de întuneric ca să nu te pot privi.

Nu-i destul de frig afară ca să nu-ți simt sărutarea.

Doar noi doi ne-n brațișam, pe o bancă singuri seara

Ca doi vulturi singuratici, capturați în colivii.

Visul iernii ce domnește ne dă viață și iubire.

Focul dragostei s-aprinde șoaptele devin tăcere,

Gândurile încep să cânte imnuri fine de plăcere.

Fantezii încep să curgă afundandu-ne-n orbire.

Amintirile se scurg în lacrimi, timplul moare în trecut

Parcă totul se oprește să îți cânte în surdină,

Norii, stelele si gerul cântă zumzete de-albină.

Doar un cerb mugește-n vale, parcă ani el a zacut.

Nopți întregi stau și privesc chipul tău cel adormit,

Mă îmbată și mă duce într-o lume din apus.

Ești lumină pe pământ, de-ntuneric sunt răpus,

Și în vise ești divină mă conduci spre răsărit.

Sper ca viața să nu moară să trăim veșnic aici,

Tu lumina de la stele eu pamântul luminat,

De divina ta iubire, șoapte dulci m-au alinat.

Ani și luni și zile se-nvârteau în timp, atunci.